”Ție fiică-ta îți povestește de toate. A mea nu vrea să îmi zică nimic”, mi-a spus deunăzi mama unei amice adolescente de-ale fetei mele. Nu am conștientizat că eu știu ce fac până și copiii de pe la alte clase, nu doar al meu, până nu m-a atenționat fiica mea. Atunci am realizat că prea puțini părinți de adolescenți știu ce fac copiii lor cu adevărat.
Am stat și am analizat ce am făcut bine, de astăzi sunt o mamă de copii mari liniștită. Nu stau toată ziua după ei și nu am stat nici când erau mici. M-am întors la birou când erau mici. I-am dus la creșă de la 1 an și jumătate. I-am lăsat la bunici și am plecat cu tatăl lor în vacanțe. I-am pus să facă treburi în casă și nu le-am cumpărat mereu ceea ce au vrut. I-am mai certat când au sărit calul și nu le-am spus că desenele lor sunt perfecte când de fapt erau niște mâzgălituri fără noimă. Practic, aș putea spune că după standardele de parenting din ziua de azi chiar nu sunt o mamă ca la carte. Și, totuși, se întâmplă să primesc mesaj pe Whatsapp de la fiica adolescentă: ”Mami, sună-mă și cheamă-mă acasă, că mă enervează ăștia!”- o înțelegere între noi pentru când vrea să scape de grupuri de adolescenți cu care nu rezonează.
Vorba multă nu e sărăcia omului când vine vorba de copii
Ce cred că eu că am făcut bine? Indiferent cât de mult am avut de muncă, și (Slavă Domnului!) am avut, mi-am făcut mereu timp să îi ascult. Încă de când erau foarte mici, măcar 5-10 minute vorbeam. Nu a fost niciodată ceva forțat. Îi luam cu mine la bucătărie când găteam, când întindeam rufele pe sârmă, când dădeam cu mopul, în drum spre piață. Orice moment l-am folosit ca să ne conectăm, cum se zice acum.
Acum, când sunt adolescenți și au programul mai încărcat încă mai respectăm o regulă care este sfântă la noi în casă: luăm cina împreună. Chiar dacă unuia dintre noi nu îi este foame, se pune la masă și stăm de vorbă. Uneori râdem până nu mai putem. Alteori ne certăm. Scopul este să povestim ce am făcut peste zi și/sau să stabilim programul din ziua sau zilele următoare.
Sinceritate, sinceritate
Atunci când nu am mai putut, le-am spus sincer: ”Mami e nervoasă/supărată și are nevoie de câteva minute și apoi vorbim”. Așa am ajuns să le spun lucruri de oameni mari, chiar dacă nu era treaba lor: ba că șefa mi-a mai dat de făcut cinci proiecte, că a crescut rata la bancă, că s-a stricat ceva la mașină sau că mă doare capul. Da, trebuie să ne protejăm copiii, dar pe de altă parte trebuie să știe ce se întâmplă în jurul lor. Nu am crezut niciodată că prezentându-le totul roz le facem un bine, ci dimpotrivă.
Și pentru că am fost sinceri unii cu alții, nici nu le-am spus vreodată că au făcut ceva perfect dacă nu era așa. Mai degrabă am pus întrebări legate de modul cum ar putea îmbunătăți ceea ce au lucrat sau le-am dat exemple de alte teme similare făcute într-un alt mod. Nu cred că ajută pe nimeni să îi spui că e cel mai bun, dacă nu este asta realitatea. Va afla la un moment dat că l-ai păcălit. Așa au căpătat încredere în noi și în părerile noastre.
Copiii trebuie luați în serios
Nu am râs niciodată de problemele lor. Fie că nu găseau o păpușă sau o mașinută, fie că s-au certat cu vreun copil pe la locul de joacă, le-am ascultat punctul de vedere, am pus întrebări, mi-am oferit sprijinul și, acolo unde mi-au cerut, am intervenit. Pentru mine, faptul că slime-ul a ieșit apos era o bazaconie, dar pentru ei o tragedie. Până la urmă, și eu mă supăram când era copil și nu îmi ieșea ”mâncarea” din apă frunze și nisip pe podișcă, în fața curții. Mi-ar fi plăcut să vină cineva să îmi spună să mai pun 3 pietricele și o să fie bună.
Am luat în serios toate lucrurile pe care mi le-au spus despre grădiniță sau școală, fie că a fost vorba despre colegi sau profesori. Evident că am căutat să aflăm și punctele de vedere ale celor implicați, pentru că am aflat pe pielea noastră că uneori copiii exagerează. Dar uneori, nu. Și atunci când a fost cazul, ne-am dus și am încercat să rezolvăm situația. Am vrut să știe că orice s-ar întâmpla pe lumea asta, mama și tata le vor ține spatele. Vreau să fiu prima persoană pe care o sună ori de câte ori i se întâmplă ceva. Și sunt.
Mai presus de orice, trebuie iubiți
Lista este lungă probabil. Și, cel mai probabil, este la fel de cuprinzătoare și cea cu ce am făcut greșit. Dar am recunoscut de fiecare dată și le-am spus mereu că noi nu am mai fost până acum părinții unor copii de vârsta lor și că învățăm odată cu ei cum se face. Le-am ascultat părerea de când erau foarte-foarte mici. Chiar și când mergeam în vacanțe, alegeam 2-3 hoteluri care ne plăceau nouă și îi lăsam pe ei să decidă.
Am fost mereu atentă și la cei din jurul meu și mi-am dat seama că o perioadă a adolescenței ușoară nu se construiește când copilul ajunge deja acolo. Nu te poți trezi la 15 ani că nu vorbește cu tine când până atunci nu l-ai băgat în seamă sau doar i-ai dat ordine. E ca o lecție de echilibristică între a fi părinte și a fi prieten și trebuie să simți când să înclini balanța în favoarea unui statut sau al altuia. Și mai trebuie ceva: să îi iubești mereu, mereu. Chiar și atunci când o dau în bară. Sau mai ales atunci. Uneori, o îmbrățișare din tot sufletul face cât o mie de cuvinte….și cât toate hainele scumpe la un loc.
