Am auzit și eu povești despre „soacra poamă acră” și despre „soacra care se bagă în familia copilului”. Mi-a spus și mama încă de mică să am grijă să învăț de toate în casă, să n-aibă soacra ce să-mi reproșeze. Aveam un drob de sare deasupra capului pe tema asta și nici măcar o secundă nu m-am gândit că voi ajunge nora unei femei de treabă, cu care voi fi toată viața prietenă „la cataramă”. Dar uite că asta s-a întâmplat, iar încă din acea seară de mai când Florin m-a dus să-i cunosc părinții am simțit că ea va fi soacra mea și că eu îi voi fi ei cel de-al treilea copil. Și în timp ce aveam eu aceste fantezii, Florin nici nu apucase să mă ceară de soție!
Există și soacre bune, să știți! Există femei care știu să se retragă discret din rolul de „femeia numărul 1 din viața băiatului”, lăsându-l să facă ce știe mai bine în noua lui familie. Dacă pot, ajută, dacă nu, își văd de ale lor și nu se uită pe gaura cheii. Una dintre aceste femei e Nicoleta, soacra mea, ajunsă acum la 78 de ani. O comoară de om și cea mai bună prietenă a mea.
Ne-am văzut într-o seară de mai…
Doamne, ce emoții aveam când am ajuns prima oară la soacră-mea acasă. Toate legendele mi s-au activat în cap și mă temeam că voi fi analizată și criticată până-n măduva oaselor. Florin avea sentimentul că o să meargă bine întâlnirea asta, probabil știa deja că avem multe în comun, așa că, la scurt timp după ce am devenit un cuplu, mi-a spus : „Hai să o cunoști pe mama!”. Cât aș fi vrut să amân acum 22 de ani acest moment! Iar acum mă duc pe la ea de 10 ori mai des decât o face fiu-său! Cumva îmi creasem iluzia că, după această întâlnire, gata, mai stau cu el câteva zile și ne vedem fiecare de drum.
Mi-am făcut o cruce maaaare și m-am dus. Mă aștepta. Se pare că primele „date” din „CV”-ul meu mă calificaseră pentru această primă-întâlnire: eram profesoară la acea vreme, tata era preot, mama învățătoare, aveam origini sănătoase, de la țară. Eram colegă de muncă cu Florin de mai bine de 1 an, am fost mai întâi prieteni, apoi iubiți! Da, așa era pe vremea mea, trebuia să te „recomande” ceva esențial, nu?
Am intrat cu inima cât un purice în casă, dar inima mea s-a făcut rapid cât un cord de elefant, pentru că am început să vorbesc cu viitoarea soarcă de parcă ne văzusem ieri, făcusem schimb de rețete de ciorbă cu borș și azi ne revăzusem să trecem la felul doi. Ne-am cucerit rapid una pe cealaltă și nici n-a mai fost nevoie de Florin ca să ne continuăm conversația. A venit de la sine. Și a tot venit de la sine, iar acum, dacă o zi nu ne auzim la telefon, avem impresia că ceva nu e în regulă. Și chiar nu e. Cum să nu vorbesc cu ea o zi?! De ce aș face asta? Noi vorbim de 22 de ani, în fiecare zi, uneori și de 2-3 ori pe zi.
- CITEȘTE ȘI: Implicarea soacrei în viața cuplului. De ce nu-și vede soacra de viața ei? Explicații de la sociolog
Nu e soacră, e mama mea de la oraș
De atunci, povestea noastră s-a scris sigură. N-a avut nevoie de regizor, de scenarist, de intervenția cuiva. Am fost noi două și restul lumii, cum s-ar zice! Soarcă-mea e genul de om care ajută și când nu-i ceri ajutorul, care simte și când nu-i spui ce te doare, care suferă de suferința ta, care are încredere în tine până pânzele albe.
E cel mai mare fan al articolelor mele, se mândrește cu mine, exact ca părinții mei, are încredere în mine, se consultă cu mine, e acolo, atunci când am nevoie să-mi descarc sufletul încărcat de ale vieții poveri. Oi fi făcut eu ceva bun în viața asta să merit un om ca ea, bănuiesc, altfel nu-mi explic de ce Dumnezeu mi-a dat-o să-mi țină loc de mamă și de tată în orașul ăsta mare.
Când eram copil acasă, vorbeam cu mama vrute și nevrute. Ne făceam noi, ca fetete, o cafeluță și stăteam de vorbă până ce ni se ardea mâncarea pe foc! Acum, că tata nu mai e și mama e la 80 km distanță, când mi-e dor să fiu copilul cuiva, mă duc la soacra mea, să intru în starea aia de bebelușeală, de alint, de „sunt mic și nu știu nimic”.
Din fericire, mama mea și mama-soacră, când se văd, au atât de multe lucruri de vorbit, de te sperie, nu alta. Zici că au fost surori în altă viață! Și e atât de bine! Oamenii din viața mea îmi fac traiul să pară mai simplu, energia lor bună îmi dă forță cu care trec ușor peste toate. Iar ea, mama soțului meu, e unul dintre cei mai valoroși oameni pe care-i am aproape.
Nu pot face o petrecere cu prietenii, dacă n-am și mamele lângă mine, nu pot să gătesc ceva bun dacă nu dau o fugă să-i duc și ei să guste din ce am făcut, nu pot să am o mare realizare dacă nu o împart cu ea, nu pot să adorm dacă n-o sun, la fel ca și pe mama, să știu cum i-a fost ziua. Cred că sunt genul de om dependent de mamă și, din fericire, această minunată dependență are două mame cu care să se hrănească.
Pentru ce-i mulțumesc mamei-soacre
În primul rând că l-a adus pe lume pe soțul meu. Fără el, povestea mea n-ar fi avut culoare, iubire și praf de stele. Mi l-a dat pe copilul ei mai mic în „perfectă stare de funcționare”, l-a învățat cum să respecte o femeie, cum să fie „bărbat de casă”, cum să aibă grijă de familia lui. Dându-mi toate astea, e omul care mi-a oferit cel mai de preț din viața mea: jumătatea mea mai bună, cum spune cântecul.
Îi mulțumesc că niciodată nu m-a certat, nu m-a judecat, nu m-a analizat. M-a luat așa cum sunt, de fiecare dată, și eu pot fi destul de dificilă uneori, încăpâțânată ori chiar fixistă. Dar din gura ei n-am auzit niciodată vreun cuvânt negativ la adresa mea. O fi zis, că e și ea om, dar nu mie, nu în față, nu să țin minte până la bătrânețe.
Îi mulțumesc că-mi duce grija, că, orice nevoie, mare sau mică aș fi avut în viața asta, a făcut cumva să-mi fie mai ușor, să treacă mai repede, să știu că nu sunt singură. E genul de mamă care e (prea) îngrijorată de binele copiilor, (prea) panicată când mergem și la un control medical de rutină, (prea) cu „antenele întinse” la problemele noastre. Dar eu îi înțeleg „prea”-ul ăsta și știți de ce? Pentru că așa sunt și eu cu oamenii pe care îi iubesc.
Îi mulțumesc pentru toate zilele în care a crezut în mine, că a fost prima care mi-a zis „ce frumos e tatuajul pe care ți l-ai făcut!”, pentru fisticul pe care mi-l cumpără din când în când știind că-mi place, pentru plăcinta de ciuperci fabuloasă pe care o face doar pentru mine, pentru că mă încurajează să am mai multă grijă de mine, pentru faptul că știe cum să se poarte cu copilul meu cu autism, pentru că mi-a spus mereu ce are pe suflet, ca unei confidente, că mi-a trecut numărul de telefon la categoria „apelare rapidă”.
Dincolo de toate astea, soacra mea e cea mai bună prietenă a mea, e omul din exterior care a intrat în povestea mea de viață într-o seară de mai și a făcut tot posibilul să rămână acolo cu inima curată și deschisă, cu gând bun și iubire de mamă. Dacă o să fiu vreodată soacră, ca ea mi-ar plăcea să fiu!
