-Haideți, fetelor, că diseară când vă luați rochiță, o să vedeți ce frumos pulsează tricepsul, o aud ca prin vis pe antrenoare, în timp ce aproape mă prăbușesc sub bara cu greutăți. Nici nu știu dacă să râd sau să plâng de durere. Cine n-ar vrea așa niște brațe sculptate în loc de niște fleșcăituri, mai ales acum după ce vara asta a venit JLo să ne fluture-n față pielea ei fermă și hidratată la cei doar 56 de ani. Zise vulpea cu strugurii. Eu nu pot visa să ajung să arăt așa nici la 40. Dar dincolo de glume sau invidie, ne-a cam pus multora o oglindă-n față. Ne-a reamintit de sus că sportul nu e deloc o prioritate în România. Nici pentru stat, nici pentru suficienți adulți / părinți, deci nici pentru copii.
În Țările de Jos, înotul este, de exemplu, disciplină obligatorie la grădiniță de la vârsta de 3 ani. Ok, putem zice că acolo e o chestiune de supraviețuire – ai risc mare să cazi într-un canal măcar o dată de-a lungul vieții și bine-ar fi să scapi. Tot acolo am văzut bătrâni la peste 80 de ani dându-se cu patinele pe canalul înghețat. Așa e, săracii noștri pensionari au în general o viață complet diferită. Marcată de lipsuri, medicamente și mult televizor. Iar la vârste înaintate e deja târziu, bazele mișcării se pun în copilărie.
- CITEȘTE ȘI: De la ce vârstă se dau copiii la fotbal sau la alt sport? Profesor:„Se poate, teoretic, de la 3 ani”
Sportul nu e doar pentru dat jos kilograme, ci și pentru sănătatea mentală
M-aș bucura să aflu că în nicio școală orele de educație fizică și sport nu mai sunt văzute ca ore de rezervă pentru recuperarea materiei de la română sau matematică. Sau că părinții nu mai protestează când copiii țin orele în curte, înfricoșându-se că transpiră și se îmbolnăvesc. Sau să văd că autorităile locale se implică mai mult în promovarea activităților sportive pe care părinții chiar să și le permită. Ai nevoie de niște finanțe serioase ca să duci 3 copii la câte un sport precum fotbalul, înotul sau gimnastica. Dacă te-apucă figurile cu tenisul, trebuie să cauți sponsori. Am auzit de altfel deja de la sportivi consacrați ca Popovici sau Halep cu ce eforturi familiale și cu ce ajutor din partea statului au ajuns unde au ajuns. Poate niște parteneriate public-private ne-ar mai scoate la liman, nu știu.
Fiind o țară cu o incidență mare a bolilor cardiovasculare și altor afecțiuni asociate obezității, cred că ar fi nevoie de o politică națională de încurajare a practicării sporturilor. Dincolo de construcția de săli de sport enorme prin sate. De o conștientizare generală că sportul nu e doar despre dat jos kilograme sau celulită, ci și pentru sănătatea mentală. Că pe termen lung asta ne-ar face un popor mai sănătos și poate n-am mai avea nevoie de 5 farmacii la fiecare colț de bloc. Da, greu de pus în practică o astfel de politică durabilă când mare parte a populației se luptă încă cu nevoile de bază. Când nu știi ce pui mâine pe masă, nu-ți prea arde de mers la sală. Poate la țară oamenii mai compensează totuși prin activitățile agricole și mâncarea mai sănătoasă. Dar cu poluarea și stresul din orașe, ar fi indicat ca mișcarea să facă parte din rutina săptămânală.
Am sacrificat ora mea de sport pentru sportul copiilor, dar asta nu e o soluție
Dincolo de politici sau provocări financiare, dacă e să fim sinceri cu noi înșine și realiști, adesea e vorba și despre voința și disponibilitatea proprie, despre priorități. Eu n-am avut norocul să fac cine știe ce sport când eram mică. Doar vreun an de gimnastică. Nu știu exact de ce, nu era la modă sau nu erau posibilități financiare. M-am apucat serios de aerobic abia în liceu și am continuat până am devenit mamă. Am mai cochetat cu baletul amator, alergatul sau sala, dar nimic nu mă motivează mai mult ca o doamnă care țipă încurajator și transpiră cot la cot cu mine, așa că am rămas tot cu aerobicul sub diferite forme. Doar că în ultimii 10 ani am făcut mai multă gimnastică pentru gravide, iar mersul cu bicicleta cu copiii sau cel mult 2 ore de aerobic pe săptămână nu pot face minuni.
N-am știut să-mi stabilesc prioritățile și să găsesc un echilibru sănătos între nevoile copiilor și ale mele. De prea multe ori am renunțat la ora mea de sport pentru a lor. M-am culcat pe-o ureche și au apus vremurile xs-ului. Cu tot cu dieta mea vegetariană și alergătura zilnică, genele proaste și metabolismul încetinit își spun cuvântul. Așa că dacă vreau ca la 56 de ani să fiu măcar vie sau funcțională, bine-ar fi să mă pun mai serios pe treabă. Nu doar lunea sau la început de an. Și sper ca modelul de acasă să conteze pentru copii și atunci când nu-i voi mai duce eu la activități sportive sau când nu voi mai fi prin preajmă să trag de ei.
Oana Brumă este traducător și interpret autorizat de neerlandeză și mamă a trei copii: 2 băieți de 9, respectiv 8 ani, și o fetiță de 5 ani. Simte că în social media există multă impocrizie când vine vorba de maternitate, creșterea copiilor și provocările aferente și își dorește ca, prin articolele ei, să prezinte și o fațetă mai realistă a situației. O găsiți pe Oana și AICI.
