„Mama, să nu te superi. Și să nu te îngrijorezi. Noi am trecut deja peste asta.” Atât mi-a spus fiica mea, Antonia, înainte să urce pe scenă în spectacolul „NU Academia de Studii Economice”, alături de colegii ei de la Colegiul Național „Sfântul Sava”. Nu m-a pregătit pentru ce avea să urmeze. Nici nu cred că ar fi avut cum. Pentru că nimic nu te pregătește să vezi cum propriul copil vorbește public despre abandon cu atâta forță, claritate și vindecare, încât tu, adultul, te simți mic și neînsemnat în fața curajului lui.
Săptămâni întregi am știut că repetă. Că lucrează la un spectacol de teatru cu actrița Raluca Botez. Dar am aflat abia în ziua spectacolului (care s-a jucat pe scena Teatrului Excelsior, în cadrul Festivalului Vocea Teatrului Licean Bucureștean) că nu e un simplu spectacol. E o mărturisire colectivă. O radiografie a traumei, spusă cu vocile adolescenților care nu mai vor să tacă.
În ziua spectacolului, am aflat că piesa se numește „NU Academia de Studii Economice”. Sensul l-am înțeles abia după ce am văzut spectacolul. Pentru că nu e despre diplome, ci despre supraviețuire. Nu despre carieră, ci despre copilărie. Fiecare copil a vorbit despre o traumă pe care a trăit-o. Dar nu ca victime. Ci ca eroi.
Am trimis-o la terapie. Dar abia pe scenă am ascultat-o cu adevărat
Fiica mea a povestit despre abandon. Despre o perioadă din copilăria ei pe care, deși i-am explicat-o după ce a crescut, n-am știut să o fac mai bine decât am făcut-o. Și, se pare că, oricum, nu a ajutat-o. La vârsta de trei luni ale ei, am decis să mă întorc la serviciu ca să întrețin familia. Iar pe ea am dus-o la părinții mei care nu locuiesc în același oraș cu noi. Tot ce am putut face atunci a fost să-mi organizez treaba la muncă în așa fel încât să pot petrece o săptămână pe lună alături de ea, la ai mei. Atât i-am oferit eu copilului meu de la vârsta de 3 luni până la 3 ani și 9 luni când s-a întors acasă.
De ce nu am stat cu ea în concediu de creștere? Pentru că nu aveam alt suport și doar atât m-a dus pe mine capul în acel moment când am luat decizia. Pe bunici îi știa – chiar dacă avea doar 3 luni când a plecat la ei – pentru că ai mei fuseseră lângă mine încă de la nașterea ei. Cu delicatețea unui om mare, la 18 ani distanță, mi-a zis doar atât: „Să nu te superi. Noi am trecut peste asta.”
Martor mut la trauma ei
Am crezut că sunt pregătită… „Mi-e tare drag de mama mea”, și-a început ea monologul. O lumină roz umple spațiul scenei. O fată se așază pe podea, iar Antonia își pune capul în poala ei. Eu sunt acea fată, mama ei. Îi fredonez un cântec de leagăn. „O iubesc enorm”, a continuat fata mea. „Îmi place când mă leagănă, și când mă ține în brațe și timpul pare că stă în loc. Mirosul ei e dulce. Miroase a casa noastră și a parfum. Dar eu sunt încă mică și nu știu că mirosul mamei înseamnă aceste două lucruri care o să-mi aducă fericire mai târziu. Sunt fericită să trăiesc aici și acum. Și îmi imaginez culoarea roz pudrat și adorm cu ea în gând. Vreau doar ca totul să rămână așa, să rămânem în această secundă fără alte gânduri care să ne despartă. Și să ne gândim pentru totdeauna la culoarea roz. Mi-e tare drag de mama mea. O iubesc enorm.”
Apoi, restul cuvintelor au căzut ca un trăsnet: „Dar mama mea nu mă iubește pe mine… Deloc. Și eu înțeleg de ce…” Am înghițit greu. Ea a continuat: „Bănuiesc că plâng prea tare. Că mănânc prea puțin. Că nu mă mișc destul de repede când mă îmbrac singură. Că nu știu încă să-l zic pe «r». Aș vrea să o întreb care e problema cea mai gravă, dar eu nu știu încă să vorbesc… Și nici să gândesc încă nu știu. Toate întrebările mele sunt în formă de umbre…”
Câte dintre rănile copiilor noștri au început cu cele mai bune intenții?
Am crezut că sunt pregătită… dar nimic nu te poate pregăti pentru asta. Nici măcar cei doi ani de terapie pe care ea i-a făcut în primii ani de liceu. Ce simplu e să-ți trimiți copilul la psihoterapie… Ce greu e să stai țintuită într-un scaun și să asculți fără a putea să spui nimic. Eram, în acel moment, martor mut la trauma pe care eu i-o provocasem.
Am încremenit. Nici măcar n-am mai putut înghiți în gol. Mâinile și picioarele îmi deveniseră grele. Restul monologului m-a sfâșiat. Am aflat din cuvintele ei că credea că mama mea e mama ei. A înțeles într-o zi, în parc, văzând alți copii, că mamele sunt mai tinere decât bunicile…
Am vrut să mă ridic. Să mă duc la ea. Să-i spun că o iubesc. Că poate n-am știut s-o arăt mereu, că poate am fost copleșită, obosită, cu inima sfâșiată în alte direcții. Că-mi pare rău că am lăsat-o la bunici și nu am lăsat-o să crească lângă mine. Dar scena nu era despre mine. Era a ei. A copilului care a crescut cu o întrebare mută în suflet: „Oare sunt iubită?”
Dacă v-ați întrebat, superputerea Antoniei era cititul gândurilor. Pentru a-și putea da seama de ce se supără mama ei când pleacă de fiecare dată departe de ea…
Ei și-au spus durerea în public. Noi, părinții, am tăcut pentru prima dată
Și nu a fost doar monologul ei cel care a lăsat un gol de tăcere în sală. Pe scenă s-au perindat, rând pe rând, toți colegii ei din trupă. Toți erau eroi și aveau câte o superputere. Un băiat, spre exemplu, spunea că are superputerea de a călători în timp. Și o folosea pentru a se putea întoarce în vremurile când bunica lui îl recunoștea și îi spunea povești. Căci bunica lui suferă de demență…
O fată căpătase superputerea de a opri timpul. Spunea că și-a folosit puterea când, la majoratul ei, se adunase toată familia: părinții (care divorțaseră încă de când era ea mică), bunicii, tot restul familiei. Și-a dat seama că are superputerea de a opri timpul, când și-a dorit să „înghețe” acel moment unic… O altă fată învățase să devină invizibilă: internată singură în spital, a ales singurătatea, pentru că era mai ușor de dus decât însingurarea.
Când îi privești pe acești tineri simți cum inima ți se contractă. Și nu spun asta doar pentru că acolo, pe scaunul în care mă făceam mică, eu eram unul dintre vinovați. Și nu spun asta doar pentru fiica mea. Ci pentru toți copiii care au fost pe scenă.
Pentru fata care trăiește în umbra surorii mai mari – „copilul perfect” – și care nu știe să spună nici măcar două cuvinte despre ea însăși, pentru că nimeni n-a întrebat-o vreodată cine e, ce simte, ce visează.
Pentru băiatul cu super-reflex, care și-a descoperit puterea în urma unei bătăi crunte pe care a încasat-o în urma unui rezultat prost la un test școlar…
Pentru fata care și-a făcut un mecanism de supraviețuire din a-i alina pe ceilalți, într-o clasă de performanță unde competiția era atât de ascuțită, încât toți se răneau între ei doar ca să ajungă în vârf.
Spectacolul „NU Academia de Studii Economice” e un manifest!
Poate cea mai grea întrebare care mi-a rămas după spectacol a fost asta: câte dintre aceste traume s-au născut în casele noastre, cu cele mai bune intenții? Nu am vrut să-i rănim. Am vrut să le oferim „tot ce e mai bun”. Dar uneori, în fuga noastră, am lipsit exact când aveau mai mare nevoie de noi. Alteori, i-am comparat, i-am criticat, i-am controlat, i-am dezamăgit.
Și ei au înregistrat tot. În tăcere. În suflet. Iar acum, au avut curajul să ne pună în față o oglindă. Dar nu ne cer să ne pedepsim. Ne cer doar să-i ascultăm. Să recunoaștem. Să fim acolo, fără să-i contrazicem. Să învățăm, poate pentru prima dată, să fim părinții de care au avut nevoie atunci. Chiar dacă atunci e deja trecut.
„NU Academia de Studii Economice” nu e doar numele unui spectacol. E o poziționare. E un manifest. Copiii aceștia cer să fie văzuți așa cum sunt. Cu trecutul lor. Cu rănile lor. Cu tot ce poartă înăuntru. Ei au reușit să transforme durerea în putere. Rușinea în voce. Frica în mesaj. Acești copii nu s-au jucat de-a teatrul. Și-au făcut un sanctuar din scenă. Au vorbit despre adevăruri grele – iar noi, adulții din sală, a trebuit să ascultăm. Fără să întrerupem. Fără să negăm. Fără să le spunem „exagerezi” sau „nu-ți mai amintești tu…”.
Superputerea generației lor este vocea!
Când s-a terminat spectacolul, mi-am strâns fata în brațe. Nici „bravo”, nici „mi-a plăcut”, nici „felicitări” nu i-am putut spune. I-am spus doar: „Îți mulțumesc. Că ai avut încredere. Că ai spus. Că ai crescut așa frumos, în ciuda tuturor lucrurilor pe care nu le-am făcut bine.”
Am văzut părinți care au plâns. În întunericul sălii, în timpul reprezentației, dar și după spectacol. Am văzut copii care le-au mulțumit părinților că își făcuseră curajul să vină la spectacol. Și, cumva, am știut că s-a trecut peste… Fără însă a se șterge cu totul ceea ce e încă acolo, în ea, în ei, copiii aceia răniți, care acum aveau, fiecare, o superputere: vocea. Dacă acest spectacol s-ar juca și pe alte scene și alți părinți ar ajunge să-l vadă, poate ar înțelege mai bine cum ne cresc copiii în tăcere, așteptând să-i iubim, să le fim aproape, să-i înțelegem.
Disclaimer din partea trupei de teatru: Titlul spectacolului nu are nicio legătură cu instituția de învățământ Academia de Studii Economice din București. Numele piesei face referire exclusiv la școala imaginară din spectacol – „Academia de Studii Eroice” – un spațiu simbolic în care adolescenții își explorează traumele și își descoperă superputerile personale. Nu este o critică și nu conține nicio aluzie la programele sau prestigiul instituției academice reale.
