Era seară, temele nu erau făcute, cărțile zăceau care pe unde apucaseră prin casă, ghiozdanul era pat pentru pisici, creioanele tronau în mijlocul mesei ca bețele de Marocco, copilul să scărpina între degetele de la picioare cu un motoraș de dronă băzâind în mână, televizorul reda de prin Youtube din Imagine Dragons, noua obsesie a copilului și eu încercam să și gătesc și să rezolv cât de calm se poate acest haos. Copilul nu avusese chef de teme toată ziua.
Mai are zile din astea.
Pur și simplu, nu vrea, nu îi place să le facă, nu le face. A avut și zile în care s-a dus cu ele nefăcute. Rare, ce-i drept, dar da, aceste zile există. Au fost două până acum și de fiecare dată mi-a declarat că a fost oribil, că nu s-a simțit bine să știe că nu le are etc. În seara aia, pur și simplu nu avea chef. Iar eu, vă zic sincer, înțeleg perfect chestia asta. Îmi amintesc mereu cum nici eu nu aveam chef de teme în unele zile și trebuia să stau să le fac.
Nu mă lăsau să ies la joacă dacă nu aveam temele făcute.
Eram obligată să le fac. Scriam o literă la 10 minute și îmi venea să vomit pe ochi. Cred că ar fi fost mai simplu să mă lase să-mi fac damblaua jucându-mă și să fac teme după, dar nu mă puteam abate de la această regulă. Deci da, chiar știu cum e să n-ai chef de teme și să fii obligat să le faci.
Din acest motiv, atunci când copilul îmi zice că nu vrea, nici nu insist. Știe cum e și să meargă a doua zi cu ele nefăcute și aleg să îl las să ia decizii pentru că, așa cum spune Alfie Kohn, copiii vor învăța să ie decizii luând decizii, nu urmând instrucțiuni.
Văzând tot tabloul pe care vi l-am descris mai sus, am decis să iau eu în mână frâiele și să-i reamintesc ce are de făcut, să-i aduc aminte și cum s-a simțit când s-a dus cu ele nefăcute, să-i spun că e târziu, că nu îmi place când le lasă pe ultima sută, că spre seară e deja obosit și creierul nu mai e chiar cu toate motorașele turate și multe altele pe care sunt sigură că și voi le cunoașteți și le scoateți pe gură în astfel de momente. Bănuiesc că fiecare mamă are repertoriul ei în situații de genul acesta sau bănuiesc eu greșit? 😀
În fine, și cum îmi vedeam de treabă și tot plusam, plusam, plusam, copilul se uita la mine și asculta, asculta, asculta, asculta, apoi mi-a spus plin de nervi și cu lacrimi în ochi ”În momentul ăsta, nu te suport!”.
Și s-a făcut liniște.
Eu am tăcut ca și când cineva mi-ar fi scos toate cuvintele din minte și corzile vocale s-ar fi dizolvat. S-a făcut liniște peste tot: în minte, în voce, în casă, între noi. El a început să plângă și eu am rămas înmărmurită lângă el. Nici nu mai știu la ce m-am gândit, nici nu mai știu cum am ajuns lângă el, dar îmi amintesc clar momentul în care m-am recuplat la realitate și el era în brațele mele, amândoi pe canapea, iar el plângând și cerându-și iertare: „Îmi pare rău că ți-am zis asta, dar asta e ce simt! Eu așa simt, ăsta e adevărul și îmi pare rău că ți-am zis chestia aia. Nu te suport când ești așa și simt că nici nu mă mai iubești când ai vocea aia și fața aia fără veselie!”.
Da, ăsta era adevărul lui.
Nu pot eu să-l contrazic. Pot doar să îi spun că îl iubesc la fel de mult în continuare, că nu am încetat să-l iubesc, că îl iubesc chiar și atunci când sunt așa, dar nu pot să îi spun 1. ce să simtă și 2. că nu e adevărat ce simte.
Ne-am liniștit și am început să vorbim. Era convins că în momentul ce tocmai trecuse el nu fusese iubit de mine. Degeaba am încercat să îi spun că îl iubeam și atunci. Mi-a retezat-o scurt:
-Când mă iubești, eu simt, iar atunci nu am simțit chestia asta. Te cred când zici că mă iubești, dar mă crezi când îți zic că nu simt asta?
Îl cred.
Îl cred și încep să întorc lucrurile pe toate părțile. Și mă întorc la ideea că cel mai bun ghid în drumul acesta încâlcit al parentigului este fix copilul. El e cel mai bun instructor. Și ajung din nou la vorbele domnului Kohn că ar trebui să punem mai multe întrebări și să ascultăm mai mult. Și începem să discutăm despre cum am putea face noi amândoi ca să nu mai ajungem așa. Ne spunem unul altuia unde credem că am greșit și ne spunem unul altuia ce ne deranjează. Discuția e plină de momente ”AHA” și ne promitem că vom face lucrurile mai bine de acum încolo.
Mă bucur când avem descărcări de genul acesta și aflu tot felul de lucruri.
Mă bucur și apreciez toate clipele astea de tensiune care scot tot ce e întunecat în noi, chiar dacă întunericul acesta vine cu replici care dor. Să-ți auzi copilul spunându-ți că nu te suportă, credeți-mă, nu e deloc ușor. Deloc, deloc! Dar știți care e partea bună? Că lucrurile acestea nu sunt ușor nici de spus și faptul că el îmi poate spune o chestie de genul ăsta înseamnă că avem, totuși, o relație bună în care putem fi deschiși și sinceri unul cu altul, în orice condiții. Și asta mi se pare ceva cu adevărat valoros, la fel ca și toate ”te iubesc”-urile pe care le aud din partea lui.
De multe ori, când eram copil și mama mă certa sau mă bătea, eu numai asta aveam în minte.
Nu o suportam! Dar nu am avut niciodată curajul să-i spun asta. I-am spus-o de nenumărate ori în minte, dar mi-a fost tot timpul frică să o rostesc.
Nu am avut niciodată genul acesta de relație în care să pot să spun ce gândesc. Faptul că băiatul meu îmi poate spune ce gândește, mi se pare, cum spuneam, cel mai valoros lucru din lume. Chiar dacă ceea ce aud mă doare… Prefer să mă doară pe mine cuvintele lui, decât să merge mai departe pe drumul meu făcând chestii care să-l doară pe el.
Îți recomandăm și cărțile lui Alfie Kohn, disponibile AICI.
