Copil cu febră la urgențe. Trei zile de temperatură. Maximum cât pot să rezist, fără să merg cu copilul într-un spital de primiri urgențe. La început, cum simțeam un pic de fierbânțeală, cum îl vâram în mașină și dădeam buzna pe ușa spitalului de copii. Însă, nu a fost dată să nu ne scurgem pe picioare în așteptarea unui medic care să ne consulte sau a unei asistente, care să ne facă fișa de prezentare.
Ultima oară, am stat cu copilul cel mare, de 4 ani și 8 luni, aproape 6 ore. Prețul unui consult la un spital de stat. Printre muci, tuse de toate felurile, copii agitați sau lipiți de pieptul părintelui, într-un vacarm în care aveai senzația că te pierzi. Că ești uitat de-ndată ce pășești dincolo de ușa camerei pe care scrie Triaj. Cu privirea pendulând când la cel mic, căruia i se învinețiseră buzele și îl traversau frisoane, când la mâinile asistentelor ce împărțeau buline colorate pe fișele ce venau puzderie, de parcă toate bolile pamântului se revărsaseră în acea încăpere.
Copil cu febră la urgențe. Buline, ambulanțe și mult haos. Oare fac bine că stau aici?
Bulina galbenă, verde, roșie, toate așezate în funcție de gravitatea bolii stabileau prioritatea. Ambulanțele aduceau copii, ce păreau, câteodată, mai vioi decât cei ce-și plimbau agitați și mârâiți picioarele pe coridoarele sălii de așteptare. Ei intrau primii. Aveau prioritate.
Din când în când, un chip transpirat de mamă îngrijorată se mai răzvrătea din fața ușii. Răspunsul asistentelor însă, era același: ”Mai așteptați. Avem urgențe”. În tot acest timp, mâinile îmi amorțiseră sub greutatea corpului fiului meu, ce se lipise de mine.
Obsesiv, în revenea în minte: oare e mai bine să merg în altă parte? La o clinică privată? Oare fac bine că stau aici? Și de fiecare dată, gândul că ar avea nevoie de o ecografie sau radiografie sau poate chiar de o internare mă ținea pe loc. Într-o așteptare care aproape că ucide. Orice. Și răbdare. Și gânduri bune.
Copil cu febră la urgențe. „E mare, mai așteptați”.
Îți omoară încrederea și ți-o înlocuiește cu deznădejdea, cu teama, cu emoții, ce fac să clocotească sângele în vene. Minutele treceau de parcă erau bolovani ce se rostogoleau peste noi. Greu. Fără urmă de izbândă. Cel mic îmi spunea că îi vine să vomite. Avea ochii translucizi. Atunci, am deschis și eu ușa pe care scria Triaj. Și eu devenisem mama cu chipul transpirat, ce se lupta pentru copilul ei. Răspunsul, la mine, a fost altul: ”e mare, mai așteptați”.
Înălțimea unui copil, se pare, spunea și nivelul de stăpânire, de forță, de rezistență a organismului. Am știut atunci că nu boala, nu simptomele ei sunt cele care dictează rapiditatea cu care ar trebui consultat un copil, ci modul în care te prezinți. Să fii mic, pipernicit, schilodit sau adus de ambulanta. Sună dur. Și poate un pic exagerat. La fel precum sunt și cele 6 ore de așteptare. Groaznice. Și greu de îndurat cu un copil mic, de 4 ani si 8 luni, dar înalt, care însă, abia se ținea pe picioare.
Copil cu febră la urgențe. Cât de des poate răci un copil?
Mi-am spus atunci că este ultima oară când o să mai simt atâta umilință. Când o să îmi mai chinui copilul. Nu a fost așa. Răcelile nu ne-au dat pace nicicum. ”Cu timpul, când o să mai crească, o să fie mai ușor!” Vorbe, pe care le aud din ce în ce mai des. Pe atât de des, pe cât străbat și coridoarele spitalelor.
Cât de des poate răci un copil? Cât de des poate face temperatură? Și de ce face? E de natură virală? Bacteriană? Are vreo infecție? Otită? Infecție urinară? Are nevoie de antibiotic? Întrebări la care numai un medic îmi putea da răspuns. Știu că un copil poate să răcească și de 9 ori pe an, chiar și de 12 ori în cazul celor care merg în colectivitate. Știu că răbdarea, liniștea, încrederea trebuie să fie stâlpi de bază în lupta pe care o dăm cu orice pe lumea asta. Și cu toate astea, mai niciodată nu scăpăm de angoasă, de temeri, de emoții puternice.
Copil cu febră la urgențe. Ritualul febrei
O zi, două, trei, urmăm ritualul cunoscut: împachetari, dacă febra depășea 39 de grade, antitermice, la început din 4 în 4 ore, apoi mărim intervalul, ba apelăm și la supozitoare, dacă temperatura își făcea de cap. Și noi, credeți-mă, nu am dus lipsă de astfel de manifestari ale bolii.
Săruri de rehidratare, rugăminți pentru fiecare strop de apă băut, păzit noaptea și tot așa. Recordul a fost de 8 zile de febră. Febră mare, încăpățânată, care nu voia să se lase dusă nicicum. Dacă nu aș ști cât de afurisită este și cât de repede poate să ducă la deshidratare, la convulsii, la complicații, pe care nu prea le poți gestiona singur, aș alege varianta ”acasă”.
Ultima vizită s-a lăsat cu perfuzii, cu o multitudine de analize, ce nu au putut fi luate când febra era în explozie. Ci abia după zeci de minute de împachetări, de siropuri administrate pentru a o face să pălească. Plânsete, încercări nenumărate și eșuate de a-i pune branula.
O imagine chinuitoare, ce a început deja să mă bântuie.
Recunosc. Nu mai suport răcelile. Febra. Statul la cozi. Suferința copiilor. Și mai cu seamă, sentimentul acela de neputință. De disperare. Respir adânc și îmi spun, ca pe o consolare. Ca pe o rugăciune, în care trebuie să cred: ”cu timpul, când o să mai crească, o să fie mai ușor…”
