Pe vremea mea (asta îmi sună aiurea de tot, de parcă aș veni din Paleolitic!) termenul de „tantrum” nu exista. Pentru că nu existau nici psihologii. Dar crize de furie la copii, sigur că existau. Doar că parcă să zic că nu atât de mulți copii cu astfel de crize de furie. Sau nu atât de violente.
Cei care aveau ceea ce azi numim un tantrum erau de regulă etichetați de către martorii de ocazie ca fiind „copii râzgâiați și obraznici”, în vreme ce părinții, bunicii sau alți membri ai familiei considerau că micuțul are doar… „prea multă personalitate”. În realitate, toți erau de fapt pe lângă adevăr, dacă era vorba despre un copil de pâna în 3 ani. Pentru că până la această vârstă tantrumurile sunt considerate o etapă firească în dezvoltare.
CITEȘTE ȘI: Tantrumul, o invenție a parentingului modern? De ce nu făceau copiii crize „pe vremea noastră”?
„Încetează, că se uită lumea la noi!”
Când am devenit și eu mamă, automat am început să fiu ceva mai atentă și la alți copii, de cele mai multe ori din simplul motiv că eram martor fără voie, aflându-mă cu copilul în diverse locuri, publice sau nu. Am văzut și auzit tăvăleli și țipete, pici lovindu-și mamele peste picioare cu amândouă mâinile și copii luați „de-o aripă” și efectiv târâți în pasul grăbit al părinților pentru a părăsi cât mai degrabă „scena” de desfășurare a crizei. „Încetează, că se uită lumea la noi!” „Ce ai, copile? Ce ai?!” Fiică-mea fiind la creșă cu program săptămânal, vă imaginați că asistam în aproape fiecare dimineață de luni la câte un tantrum, când mamele (în majoritate) își schimbau copiii de hăinuțele cu care veneau în cele de purtat la creșă, îi lăsau acolo și plecau grăbite la serviciu.
De circ în magazin mi-a fost cel mai frică
Doar un noroc chior a făcut să nu am parte niciodată de un tantrum din ăla major, nici la creșă, nici la grădiniță (tot cu program săptămânal și aia), nici altundeva, așa că habar n-am cum aș fi reacționat. Habar n-am. Doar mă temeam să nu cumva, vreodată, să mi se întâmple când sunt cu copilul într-un magazin. Mă temeam ca nu cumva să vrea ceva și, pentru că vremurile acelea erau destul de grele pentru noi, să nu-i pot cumpăra acel lucru și asta să declanșeze Jihadul. Și cam niciodată nu aveam bani în plus, bugetul era foarte, foarte bine stabilit. Și nu doar că era bine stabilit, dar pe măsură ce puneam produsele în coș făceam calcule în timp real, într-un carnețel. Îmi era groază de situația în care la casa de marcat nu mi-ar fi ajuns banii să plătesc și ar fi trebuit să renunț la ceva, casiera să cheme angajata care deținea – precum Sfântul Petru – o cheie magică, și să facă ceea ce ele numeau „stornare”. Mi se întâmplase o dată și atât de rușine mi-a fost încât aș fi vrut să se desfacă podeaua și să mă înghită instantaneu. Doamne, toți oamenii ăia din spatele meu care stăteau la rând și așteptau după mine, privirile pe care le-am simțit ca pe niște sulițe, în ceafă…
Ca să mă asigur că nu îmi va face fiică-mea vreo scenă cu tăvăleli și urlete, cum văzusem de câteva ori, o „prelucram” de fiecare dată, acasă, înainte de plecare. „Să știi că nu avem bani decât pentru X, Y, Z. Te rog să nu îmi ceri nimic, te rog să nu faci circ în magazin. Știu tot ce vrei să-ți cumpăr (aiurea, de unde să știu, că ăstora mici le vin ideile și pe loc, dar fiind mică sigur îmi atribuia puteri supranaturale), așa că atunci când vom avea bani o să-ți cumpăr și fără să-mi ceri.” Din fericire a funcționat de absolut fiecare data, și niciodată nu am avut parte de vreo criză pentru că nu a primit ceva ce a văzut și și-a dorit. Când puteam îi făceam mici bucurii, dar de fiecare dată îi aminteam că sunt rasplata pentru faptul că a fost înțelegătoare.
Fiecare gestionează… cum poate
În ultimii, nu știu, să zic așa… 8-10 ani, am tot văzut tantrumuri. Locuiesc la parter, stradal, și așa cum știți, strada în sine este o scenă pentru tot soiul de spectacole ad-hoc. Scenariile sunt cam aceleași, atitudinea părinților – cele mai multe fiind mame -, cam aceeași. Sunt câteva tipare clasice. Copii târîți de mână când se află în plină criză, sau, la celălalt pol, copii cărora li se spune ”Vezi că te las aici și plec! N-ai decât să țipi cât vrei.” Iar țipetele, credeți-mă, devin aproape urlete.
Trei situații diferite de abordare a tantrumului mi-au atras atenția doar în ultimul an. Una este cea a unei mămici care efectiv era la întrecere cu copilul în privința urletelor. Copilul plângea, țipa și bătea din picioare, maică-sa țipa la el și dădea din mâini, demonstrându-i că poate avea și ea o criză identică. Ar fi fost amuzant dacă n-ar fi fost atât de șocant. Apoi mai este o altă întâmplare la care am asistat, în care o doamnă care părea a fi bunica dar la fel de bine și bona, s-a lăsat pe vine și a devenit de bunăvoie sacul de box al puștiului care, urlând sălbatic, o lovea cu mâinile și picioarele. Femeia era de un calm cum nu mi-a fost dat să văd într-o situație de acest gen, a zâmbit tot timpul și, între seriile de lovituri, doar întreba: „Gata? Gata? Ne liniștim?” Pesemne obosit, epuizat – nu știu de cât timp dura criza, dar părea că de minute bune pentru că femeia își agățase geanta de gard – copilul la un moment dat a încetat să o mai lovească, s-a oprit din plâns și țipete, iar ea, zâmbind în continuare, calmă, absolut netulburată, a scos o batista de hârtie, i-a șters năsucul, i-a dat să bea apă dintr-o sticlă și i-a spus piciului cu același calm: „Mergem acasă, mănânci de prânz, dormi puțin și după aceea mai venim în parc.” S-a ridicat din poziția stând pe vine, poziție de egalitate cu puștiul, și-a luat geanta și a întins mâna să fie luată de ea. Ceea ce s-a întâmplat. (Eu, la geamul din bucătărie, ca o țață autentică, în cap făcusem pariu – oare cu cine?! – că băiatul nu o va lua de mână.) Au plecat mergând agale, puștiul încă suspinând.
Amenințările nu sting crizele
Dacă cele două situații la care am asistat au fost unice în felul lor, a treia este pur și simplu multiplicată. Am văzut-o de cele mai multe ori, aproape identică, dar cu personaje diferite. Cadrul general: parcările de reședință din spatele blocurilor, unde nu prea este trafic.
Personajele: grupuri de mame cu copii de vârste apropiate.
Intriga: de unde, de ne-unde, pe o mașinută, pe o tricicletă, pe-o bucată de cretă, pe un brânci sau cine știe din ce alte zeci de posibile motive, se stârnește tsunami. Criza de furie a copilului. Inițial ignorată de mamă, care fie este prinsă în discuția de grup, fie este cu ochii în telefon. Criza crește în intensitate. Mama se sesizează (nici n-ai avea cum să o mai ignori, de altfel…) Mama cere informații asupra a ceea ce s-a întâmplat. N-a văzut, bineînțeles, pentru că, așa cum am zis, era prinsă în discuții „cu fetele” sau captivată de telefon. Încearcă să-l liniștească pe cel mic, dar minimizând pe de o parte incidentul care a declanșat criza, pe de altă parte reacția copilului. („Și ce dacă ți-a luat jucăria? Lasă-i-o și lui, că ți-o dă înapoi.” „Nu trebuie să faci în halul ăsta pentru atâta lucru!” „Ridică-te imediat de jos că te murdărești și încetează! Pe cine vezi tu că mai face așa?!” Fără nimeni de partea lui, simțindu-se probabil neînțeles, chiar dacă nevoile lui în acel moment nu sunt neapărat rezonabile pentru adult, tantrumul copilului escaladează.
Deznodământul: În cele mai multe situații adultul crede că o amenințare va stinge criza: „Dacă nu încetezi intrăm în casă!”
Și adulții fac, câteodată…
Cu siguranță că tantrumurile nu sunt ușor de traversat nici de părinți. Nu știu, nu am trăit o astfel de experiență pe pielea mea, dar asta cred, că nu-i deloc ușor. Și trag nădejde ca nici fiică-mea, la rândul ei mamă acum, să nu aibă parte de ele. Deși la ce temperament pare să aibă Victoria, nepoata mea, tare îmi e că… Până acum nu s-a întâmplat, dar timp mai e, suficient. Deocamdată a reușit să le înăbușe din fașă, fie satisfăcându-i nevoile atunci când a înțeles exact ce își dorește chiar dacă la un an și jumătate limbajul ei este foarte limitat, fie distrăgându-i atenția. Nici eu, nici fiică-mea, organic vorbind, nu prea suntem genul foarte calm și răbdător (știți cum e vorba aia cu urmașii pisicii și apetența lor pentru devorat șoareciJ)).
Diferența dintre noi o face însă efortul ei de a fi calmă în situațiile dificile. În special când e vorba de copil. Și să vă spun sincer, am văzut-o de fapt de fiică-mea, acum, adult fiind, părinte, făcând un soi de… mini-tantrumuri după efortul de a afișa calmul în fața copilului atunci când lucrurile aveau tendința să o ia nițel razna.
Dacă ți s-a părut interesantă această confesiune, îți recomandăm să citești și:
- Vacanța la mare, în Grecia, când nepoata avea șase luni: „Am fost fix ca un convoi umanitar”
- Confesiuni de bunică. „Te îngrozește gândul că ai putea face ceva greșit, intri în panică și pentru un strănut, vezi pericole unde nu există”
- Confesiuni de bunică: „Regulile părinților nu sunt negociabile și sunt valabile și pentru bunici”
