Să vorbești pe față despre cea mai mare greșeală de parenting vizavi de tine, copilul care ai fost, care încă mai ești, care a influențat adultul care ai ajuns…
Să-ți judeci părinții e ușor. Mama nu mi-a cumpărat cărți. Nici dulciuri. Tata nu vorbea cu mine. Știa doar să mă certe și să mă tragă de urechi. Etc. Etc. Etc. Dar după ce devii tu însăți părinte, vezi altfel lucrurile. Le simți altfel, chiar dacă durerile din copilărie încă mai dor la fel de mult.
Acum totul capătă o nuanță. Acum îi înțelegi de ce te chemau în casă la ora 8.00 seara sau stăteau cu gura pe tine să-ți scrii temele. Sau să-ți faci patul. Să zici sărut mâna. Să-ți duci farfuria în chiuvetă. Să mai dai și tu cu mătura… Acum îi privești cumva, ca de la egal la egal, ca și cum, dintr-o dată, ai făcut upgrade la nivelul următor. Nu mai ești doar un copil, ești un părinte.
Și-acum ai și tu șansa să-i spui unuia mai mic în grad, copilul tău, ce să facă și, mai ales, ce să nu facă. Dar nu-i ușor. Vrei să fii altfel decât au fost părinții tăi. Poate mai cool. Poate mai flexibil. Poate mai prietenos.
Constați însă că nu întotdeauna copilul te vede așa cum crezi tu că te vede. Nu e de acord cu tine și îți dă replica. Te simți ca într-o capcană fără scăpare. Cum să fii un părinte bun și, în același timp, care nu va primi reproșuri mai târziu de la propriul copil? Iată o întrebare la care e tare greu de răspuns.
Cea mai mare greșeală de parenting vizavi de tine
Poate nu-i frumos să vorbesc despre ce nu mi-a plăcut la felul în care m-au crescut ai mei, dar tocmai aceste chestiuni mă definesc acum, ca părinte. Iar multe dintre greșelile de parenting ale părinților mei mă fac pe mine să pic în niște extreme pe care, deși încerc să le evit, îmi este greu, nenatural.
De când mă știu, mereu i-am reproșat mamei faptul că nu-mi cumpără cărți. Sintagma „nu am bani“ m-a marcat atât de mult în copilărie încât acum, când băiețelul meu îmi cere ceva, aproape întotdeauna „am bani“.
Și nu am descoperit vreun secret al bogăției, nicidecum! Dar aleg să-i dau lui banii (pentru jucării de cele mai multe ori), deși poate ar fi mai înțelept să-i cheltuiesc în alte scopuri. Nici ca mama mea nu a fost bine, dar nici ca mine, zic judecând la rece, nu e prea OK. E necesar un echilibru, dar de multe ori cedez din impuls.
Mama nu venea la serbările mele și la concursuri
Apoi, mama nu venea la toate serbările mele, mai ales cele extrașcolare sau cele de când am devenit un pic mai mare. Și îi simțeam lipsa. Mama colegei de bancă era mereu prezentă, mereu alături de noi, gata să ne ajute. A mea, nu. Mă simțeam cumva singură pe lume, deși aveam un acoperiș deasupra capului și mâncare pe masă…
Dar poate cel mai mult m-a marcat în copilărie faptul că îmi vedeam mama doar în weekend. Până la vârsta de 6 ani și jumătate, când m-au dat la școală, am stat la bunici. De luni până vineri. Sâmbăta era cea mai dragă zi pentru că o vedeam pe mama. Atunci simțeam că sunt fericită. Că sunt acasă.
Dorul de mamă doare cel mai tare
Am trăit tot felul de aventuri la bunici, la curte, pe care nu le-aș fi putut experimenta la bloc, dar totuși cel mai mult pe lume mi-o doream pe mama. Iar ea era la serviciu. De luni până vineri. Iar eu aveam un sentiment că-s cumva, singură pe lume, mai ales în momentele grele când căutam brațele mamei pentru alinare. Îmi amintesc că uneori plângeam cu foc și o strigam. Degeaba! Trebuia să vină ziua de sâmbătă.
Iar acest lucru m-a făcut pe mine, mama copilului meu, să încerc să-i fiu alături fizic mereu. Să lucrez de acasă sau măcar part-time. Să-l duc în parc când e soare. Să-l iau în brațe când își face o julitură la genunchi. Să nu permit vreunei mătuși să țipe la el și să-l jignească…
Atunci când soacra mea mi-a sugerat să-l las la ea câteva zile am refuzat din start. Nu concepeam să rămână peste noapte în altă parte, să se simtă și el, ca mine, prins într-o situație fără ieșire. Să-i fie dor de mine, de mama lui, să aibă nevoie de mine și eu să nu fiu acolo. Poate că am exagerat (!sigur), dar nu am putut reacționa altfel.
Când l-ai întrebat ultima oară pe copilul tău: „Ce faci?”, „Cum ești?”, „Ai pățit ceva?”
Referitor la tata, aici relația a fost întotdeauna fragilă. Am simțit că niciodată nu mă înțelege. Că se consideră superior. Că îi place să dea ordine și să fie ascultat. De la el mi-am luat și „câteva“ pe spinare, nu multe, dar memorabile. Că avea dreptate sau nu, ăsta e alt subiect, însă deranjant era faptul că nu explica. El îmi cerea să-l ascult, să-l respect, dar nu discuta cu mine și motivele.
De altfel, lipsa comunicării a fost cea mai mare greșeală de parenting a părinților mei. Încă mai simt durerea faptului că nu au discutat cu mine suficient. Nu m-au întrebat cum mă simt. De ce sunt tristă. Ce se întâmplă de intru târziu în casă. De ce port tocuri la școală. De ce mă machiez cu mult negru.
Poate că alți adulți nu au simțit nevoia, în copilărie și în adolescență, să discute toate problemele și preocupările, dar eu da. Aș fi vrut un sfat. O idee. De la un adult care mă iubește. Un adult care să mă ajute să-mi înțeleg anumite emoții.
Eram un copil într-o lume prea mare uneori
Aș fi vrut să simt pe cineva alături. Nu doar acoperiș și mâncare. Și „ce note ai luat“. Și „să nu mai întârzii că te pedepsesc“. Și „închide lumina și culcă-te că e 10 seara“. Mă simțeam cumva, din nou, singură, încercând să descifrez ce se întâmplă în jur.
Când eram mică, mama nu mă lăsa să sar în băltoace, să sar peste un gard sau să mă cațăr. Nu cumva să pățesc ceva. Acum, sar în băltoace împreună cu fiul meu. Și sper să practic un altfel de parenting. Nu neapărat mai bun ca alor mei. Nu a fost rău cum m-au crescut. Au făcut foarte multe lucruri bune, doar că anumite principii de-ale lor m-au marcat.
Îmi doresc o relație cât se poate de deschisă cu fiul meu. Să fie în stare să-mi spună orice. Sunt mama lui și îl iubesc indiferent de orice. Îmi doresc să fiu lângă el și să-l întreb nu doar de note, ci și ce mai face, cum se simte, dacă are probleme sau e trist.
Să comunic cu el așa cum cu mine n-au făcut-o ai mei. Să discut și subiecte sensibile și să nu-l judec. Să-l ascult. Și să-l iubesc. Să-i ofer opțiuni. Să-i povestesc experiența mea. Să aibă încredere în deciziile pe care le va lua cu privire la el însuși. Bineînțeles, toate astea nu mă vor scăpa de anumite reproșuri pe care și el le va avea vizavi de parentingul meu.
Dacă ți-a plăcut acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.
