Mă îndrept spre coșul de gunoi de lângă peretele de sticlă al salonului, ca să arunc cojile de portocală. Când mai am doar un metru, pe sub afișele lipite în geam, văd ca într-o oglindă una dintre mamele de alături apropiindu-se, la rândul ei, de coșul de gunoi așezat simetric în salonul vecin. La fel ca mine, are în mână cojile de la o portocală. La fel ca mine, e internată în spital, în ajun de Crăciun, cu bebelușul ei.
Nu știu de unde are portocala. De când o privesc prin peretele de sticlă, nu am văzut să o viziteze nimeni.
Suntem cinci mame în două saloane despărțite de un perete transparent.
Două într-o parte, respectiv trei de cealaltă. La noi se tace mult, suntem doar într-un loc al suferinței. La ele, merge în continuu televizorul, din când în când din câte un telefon se revarsă manele, iar ele dansează, își trec copiii de la una la cealaltă în brațe și și-i lasă în grijă atunci când merg la toaletă să fumeze.
Noi nu avem televizor, însă privim prin geam spectacolul neobișnuit și, din când în când, murmurăm.
Mama din salonul vecin are 18 ani și, la fel ca cea din patul alăturat, de 15 ani, pare că ar putea fi chiar ea pacient la pediatrie. A treia vecină e grasă și trecută prin viață, cu alură de matroană. Are un portofel mare și roșu, pe care îl ia aproape peste tot pe unde merge.
Regula spitalului este ca, peste zi, mamele să țină strânse fotoliile-pat, așa că mai tot timpul și-l petrec plimbându-se de colo colo. Din când în când, mama de 15 ani se uită la desene animate în timp ce își alăptează copilul de 4 luni. Când trec infirmierele cu mâncare, întreabă ce ar putea să îi dea micuțului. „Păi ce, deja mănâncă?”, vine imediat întrebarea. „Nu, acasă nu i-am dat până acum, dar m-am gândit acum să încerc. Ce aveți azi?”. I se explică rapid că nu așa se începe diversificarea, dar nu pare prea convinsă. În fotoliul de lângă ea, mama și bebelușul doar un pic mai mare împart un pachet de crenvurști.
„Pe undeva, le invidiez”, îmi spune colega mea de salon. „Par că nu au nicio grijă, deși sunt la fel ca noi, în spital cu copiii”. Dintre toate, ea e cea mai aproape de externare. Copilul ei poate continua tratamentul acasă și mai așteaptă doar încheierea formalităților ca să se plece din spital. Își strânge lucrurile și îmi lasă mie în grijă bebelușul de 3 luni și jumătate până duce bagajul la mașină.
Îmi imaginez cum aș simți carnea tremurând pe mine la fiecare treaptă din cele trei etaje pe care ar trebui să le cobor până la ieșire, la gândul că, în orice clipă în care nu sunt lângă el, copilul meu ar putea începe să plângă.
Câteva ore mai târziu, ușa salonului se deschide brusc.
O infirmieră cu un copil vinețiu intră precipitată. Am un sentiment straniu când îmi dau seama că cel mic nu plânge. Îi trage repede masca de oxigen pe față. Imediat, apare o asistentă. Apoi, medicul de gardă. Vorbesc între ei și mă lămuresc. Fetiță, 8 luni, adusă de mamă, care însă a trebuit să plece. „Auzi la ea, a trebuit!”. Îi fac diverse proceduri, o stabilizează cât de cât, iar pentru o vreme ies din salon. Sunt singură cu doi bebeluși – al meu și încă unul, al nimănui.
Vestea circulă rapid într-un spital în care mamele au ca principală preocupare statul pe hol.
La geamurile salonului nostru încep să se perinde femei cu copii în brațe. La un moment dat, număr șapte astfel de perechi privind spre pătuțul de lângă mine ca la un ecran de cinema. Dintr-o dată, salonul meu e cel care găzduiește spectacolul. Câte una dintre ele deschide ușa și îmi spune: „Ce om să fii, să îți lași copilul singur în spital?”. De parcă eu aș avea răspunsul… „Să știți că nu doar țigăncile își lasă copiii. Și româncele fac la fel”, aruncă o alta, ca pentru a se scuza.
Încep să întrebe asistentele ce e nevoie pentru copil – scutece, hăinuțe… N-au nici ele prea multe, dar le spală des la chiuveta din salon, ca într-un lighean improvizat. „Îi dau o țâțâ?”, se oferă una dintre vecine. Eu cu prietena mea căutăm informații despre voluntari care ar putea veni să o țină în brațe. Găsim că aceștia sunt disponibili doar în alt spital, doar pe timp de zi și doar pentru copiii oficial abandonați.
Printre halatele albe și pijamalele colorate, apare o sutană neagră. „Primiți mirul?”. Colega de salon zice că ar primi, dar știe că nu se poate la copiii nebotezati. Ca al ei și ca al meu. Pentru fetița singură nu întreabă nimeni. Preotul pleacă cum a venit.
Noi rămânem cum eram… O mână de mame cu bebelușii lor și un bebeluș fără mama lui. Ce fel de om să fii?