La prima sarcină, am fost asaltată de doritoare să-mi povesteasca în detaliu, ca într-un film horror, despre cât de greu le-a fost lor, iar partea bună era mereu trecută sub expresia generică ”dar e frumos, până la urmă”, de parcă la finalul acelui film, dacă e scris ”să știți că totul s-a terminat cu bine”, nu te lasă cu frustrare, nedumerire și frică, ci cu nerăbdarea de a trăi pe propria piele experiența. Acum, la a doua sarcină, după ce am trăit deja o dată proporția de frumos și greu am parte de alte categorii de comentarii. Iată ce nu vrea să audă o mamă însărcinată a doua oară.
L-ați dorit sau s-a întâmplat?
Când am primit această întrebare prima dată m-a amuzat indiscreția persoanei. Apoi am remarcat că este o curiozitate destul de extinsă, fiind de departe cea mai frecventă întrebare la care a trebuit să răspund. Nimeni nu și-a pus problema dacă e într-adevăr la locul ei. Și, de fapt, ce poți răspunde altceva decât că ”da, e un copil dorit în familia noastră”? Dar, de dragul amuzamentului, aș putea încerca măcat o dată răspunsul ”Vai, știți, a fost un accident. Dar dacă s-a întâmplat, ce să facem?”.
Nu te invidiez.
Cu variațiunile ”ești curajoasă”, ”abia acum o să vezi cât de greu e”, ”nici nu-ți imaginezi ce te așteaptă” etc. toate primite, desigur, de la mame cu doi copii, de regulă, preșcolari sau în clasele primare. La reacția mea: ”vai, chiar așa de greu va fi?”, am primit replica ”ei, nu-i așa de rău”. Păi dacă nu e așa de rău, de ce te-ai grăbi cu comentarii prăpăstioase? Am depășit demult etapa roz în care consideram că totul va veni de la sine, căci ne e scris în bagajul genetic să fim mame: ”e totul natural, deci simplu”. Mi-am luat porția zdravănă de nopți albe, după care nici acum nu m-am recuperat, porția imensă de viroze ale copilului și, împreună cu acestea și altele, porția suficientă de realitate echilibrată, ca să înțeleg că nimic din ceea ce urmează nu mi se va da simplu. Dar, parcă, ceva empatie în loc de simplă simpatie, ar fi mai binevenită, ca între noi, mamele.
Știam că îl veți face și pe al doilea. Așa e normal, așa e bine.
Este cealaltă extremă, la care se situează mai curând persoane trecute de prima tinerețe, care au cel puțin doi copii. A face unul, doi, șapte copii este decizia doar a cuplului, iar certitudinile celorlalți nu au nicio legătură cu adevărurile din familii. ”Așa se face”, ”așa e bine”, de multă vreme au căpătat nuanțe și numai părinții copilului știu ce este cel mai bine pentru familia lor.
Nu vă grăbiți să judecați! Nu înseamnă că discuțiile despre sarcina pe care o poartă o viitoare mamă e un subiect tabu, ci doar că trebuie abordat cu delicatețe, emaptie și emoții pozitive. În rest, stres, griji și gânduri negre are mama și fără ajutor din exterior. Voi cu ce ”comentarii binevoitoare” v-ați confruntat la prima dar și la a doua sarcină?