Am fost un copil crescut exclusiv de bunici, de la două luni până la 16 ani, când s-a stins bunica. Nu mi-a fost „a doua mamă”, mi-a fost mamă și am iubit-o extraordinar de mult. Acum sunt bunică la rândul meu, iar când nepoată-mea a spus despre mine că sunt „cealaltă mămică” m-am topit de drag. Dar mi-am dat seama că, de fapt, ceea ce-mi doresc e să fiu sprijin în familia fiicei mele, nu substitut. Acesta cred că ar trebui să fie, de fapt, rolul bunicilor. Al celor care și-l doresc, desigur.
Victoria, nepoată-mea de 4 ani, își terminase ora de înot, era în vestiar cu mama ei (fiica mea). Eu, în holul complexului sportiv, așezată pe scări, de unde vedeam direct în vestiar. Într-o clipă de neatenție, când fiică-mea era cu capul băgat în geanta cu echipament scormonind după fohn, Victoria a zbughit-o spre mine. Una dintre instructoare a fost pe fază și, pe la jumătatea drumului, a oprit-o. „Hei, unde te duci?!”, a întrebat-o femeia. „La cealaltă mămică!”, a răspuns nepoată-mea.
Aș fi ipocrită să nu recunosc că m-a flatat. Că m-a emoționat. Că m-am topit de încântare. Am luat-o ca pe o declarație de dragoste. Dar mi-am și adus aminte un gând care m-a măcinat mult imediat după nașterea ei: dacă va ajunge să mă iubească enorm, așa cum am iubit-o eu pe mamaia? Dacă va suferi cum am făcut-o eu când bunica a murit? A fost un gol care nu s-a umplut niciodată, iar dorul de ea nu s-a domolit nici azi. Și totuși, nu doar acesta e motivul pentru care nu vreau să fiu „cealaltă mămică”.
Alegere, necesitate sau obligație?
În vremurile apuse, când concediile de îngrijire a copilului erau de câteva luni, bunica a cam fost „a doua mamă” în multe familii din România. Se mai întâmplă și azi, când părinții muncesc zi-lumină sau sunt plecați în străinătate, iar bunica e mai implicată în viața copiilor decât mama. Per ansamblu, însă, lăsând la o parte cazurile speciale, mamele și tații de azi își asumă mai conștient rolul parental. Și e bine că este așa. Câteodată poate și pentru că n-au încotro, pentru că familiile sunt dispersate geografic, prea puțini fiind cei care locuiesc în apropierea părinților, ca să poată avea ajutorul lor. Și-atunci, nemaifiind atât de accesibilă bunica, nemaiavând cine să preia creșterea copilului, soluția este creșa, grădinița sau bona.
Nici bunicile de azi nu mai sunt precum cele din trecut. Bunica nu mai este o pensionară cu părul alb și mersul domol. Multe bunici, la fel ca mine, încă lucrează. Altele, ieșite la pensie, vor să se bucure de libertatea câștigată după ani de muncă. Vor viață socială, au hobby-uri, își prețuiesc timpul liber. Iar dacă nu acceptă să-și îngrijească non-stop nepoții nu înseamnă că nu-i iubesc sau că nu vor să fie implicate în viețile lor. Însă nu în rol de „cealaltă mamă”.
Bunica trebuie să fie sprijin, nu substitut
Ca bunică, nu vreau să fiu „a doua mamă”. M-am surprins la un moment dat că încep să fiu geloasă. Că îmi doream mai mult. Că îmi doream același „tratament” de care se bucura fiică-mea de la fata ei. Că în unele situații speram să mă prefere pe mine. Simțeam că intențiile mele duc către o competiție. Și nu, nu era deloc corect așa. Când bunica este „a doua mamă”, apare adesea confuzia de roluri. Cine educă? Cine stabilește regulile? Cine decide? Așa ajunge bunica să submineze autoritatea părinților, și asta nu e deloc OK. Sau, dimpotrivă, părinții se retrag din responsabilitățile pe care ar trebui să și le asume, știind că are cine să se ocupe de copil în locul lor. Și nici asta nu e în regulă. Ca bunică, vreau să fiu sprijin, nu substitut.
Societatea n-ar trebui să judece bunicile care aleg să fie prezente în viața nepoților fără să-și asume și rol de îngrijitor și fără să renunțe complet la timpul lor liber. O bunică liberă, neepuizată de muncă și de responsabilități parentale prelungite, e mult mai disponibilă emoțional pentru nepoți, iar relația cu ei, și cu părinții lor, e mai echilibrată. Dispare resentimentul tăcut, sentimentul mut că „am sacrificat tot”. Apare bucuria întâlnirii, a timpului petrecut împreună fără presiune. În locul unei bunici-martir, apare bunica-persoană. Cu opinii, limite, dorințe. Iar acest lucru, deși poate părea rece la prima vedere, este profund uman și sănătos.
Am fost flatată să mi se spună „cealaltă mămică”, chiar dacă nemeritat, pentru că nu sunt o prezență permanentă, 24 din 24, 7 din 7. Și, gândindu-mă la cum este mai bine pentru Victoria, nici nu îmi doresc să fiu. Vreau să fiu bunică, deși ea încă nu știe că asta sunt. Deocamdată nu pot să accept termenul. Pentru Victoria, sunt „Lala”. Și e perfect așa.
