Pe linie maternă, la mine în familie suntem în prezent patru generații: maică-mea, eu, fiică-mea și nepoată-mea. Și mi se pare amuzant cum trecerea anilor adaugă fiecăreia câte un nou statut. Mama e și bunică, și străbunică, eu sunt fiică, mamă și bunică, fiică-mea e fiică, nepoată și mămică. Victoria, chiar dacă este cea mai mică, tot trei are: e fiică, nepoată și strănepoată.
Nici după doi ani și jumătate nu m-am dezmeticit complet și tot nu prea îmi vine să cred că am ajuns să fiu bunică. Mamaie. Sunt o inconștientă rămasă suspendată undeva în timp, pe la 30 și ceva de ani… Mă uit la fâța asta mică și mă minunez de cât de repede crește, cât de multe informații acumulează, prelucrează, și cum apoi le folosește. Ar trebui totuși să realizez că, da, pe măsură ce ea crește, îmbătrânesc. Și că la un moment dat, ca să nu devin ridicolă, ar trebui să renunț la blugii pictați pe-un picior, la tricourile în țipătoare culori de portocaliu, ciclam, verde fosforescent și albastru electric și la bocancii cu platforme. Și la rujurile roz și corai. Și eventual să nu mai dansez pe muzica celor de la Imagine Dragons când dau cu aspiratorul, încă ofticată că n-am fost și eu anul trecut la Untold.
„Îmi aduc aminte că nu mi-a dat niciodată nici măcar o palmă…”
Mă întorc și mai înapoi în timp, când eram nepoata bunicilor mei. A bunicilor mei care m-au crescut de când aveam două săptămâni. Mi-l amintesc pe tataie și plimbările noastre săptămânale în Cișmigiu. Îmi amintesc vata pe băț și paharele cu bragă. Îmi amintesc plimbările cu tramvaiul 26, singurul care avea numărul scris cu roșu pentru că nu avea două capete de linie, avea un traseu circular. Îmi amintesc vizitele la laboratorul cofetăriei de unde ieșise la pensie, de unde plecam cu buzunarele burdușite de bunătăți.
Îmi amintesc cum stăteam la masă și mă sclifoseam și încăpățânam să nu mănanc șnițelul din pieptul de pui care întotdeauna mie îmi era păstrat. Îmi aduc aminte cărțile împachetate de el cu grijă în celofan și legate cu panglică tricoloră, duse învățătoarei ca să mi le ofere la festivitatea de premiere de la sfârșit de an școlar. Îmi aduc aminte drumurile la stomatolog și aparatul dentar pe care tataie mi-l curăța în fiecare zi. Îmi aduc aminte că nu mi-a dat niciodată nici măcar o palmă…
Pe tataie l-am pierdut când aveam 9 ani. Acolo se opresc amintirile cu el, așa cum s-a oprit și pendula adusă de el din Germania, la ora la care a făcut infarctul. Am rămas doar eu și mamaie, o vreme, până să se întoarcă și maică-mea la București, aducându-l cu ea și pe frate-meu.
Mamaia mea, mereu scutul meu
Mamaia mea a fost definiția bunătății și a blândeții. N-am văzut-o niciodată nervoasă, n-am auzit-o niciodată ridicând tonul, n-am văzut-o niciodată certându-se cu cineva. În acte o chema Ecaterina, dar toată lumea îi spunea Tincuța, și mi se pare că diminutivul ăsta exprimă exact cum era ea, avea exact dulceața firii ei. Mamaia mea era o mucalită și era plină de umor. Dacă aveam nevoie de ea și nu era în casă, o găseam prin vecini după hohotele de râs. Eram intrigată și îmi era o ciudă teribilă că niciodată nu m-a lăsat să ascult cum descânta ea pe cineva de deochi sau cum spunea Plugușorul și oamenii râdeau cu lacrimi. „E cu prostii, nu ai tu voie să auzi.” Râdeam cu ea din milioane de motive. Dacă mergeam să aducem apă cu gălețile de la cișmea, de jos, până în casă vărsam un sfert. Ne zguduiam de râs amandouă, de comentariile pe care le făcea sau de cum o imita pe-o vecină căreia oamenii îi spuneau pe la spate „Talpa Iadului”, iar ea o poreclise „Tamba”.
Mamaia mea nu știa carte
Abia scria câte un cuvânt cu litere mari, de tipar, și asta pentru că mă țineam de capul ei, o imploram, insistam. Citea greu de tot, pe silabe, și până ajungea la ultima le uita pe alea dinainte. Ce spunea ea n-avea nicio legatură cu ce scria. Era ca și când juca singură „Telefonul fără fir”: ea era prima și tot ea ultima din șir. Dar mamaie știa să spună, din capul ei, povești fantastice. Pe care – după cum râdea tataie pe înfundate – le inventa pe loc. Dacă nu știa carte nici nu mă putea controla la teme. Dar mă amenința că dacă dă în cărți poate să afle tot ce fac eu la școală și dacă învăț. Am crezut-o ceva vreme.
Mamaia mea gătea dumnezeiește
Din nimic făcea minuni. Și se apuca la orice oră din zi sau din noapte, dacă pofteam la ceva. De 40 de ani, de când e plecată, găluști cu prune ca ale ei n-am mai mâncat. Nici mâncare de vinete cu usturoi și pătrunjel, nici plăcintă „înghesuită”, cu mere.
Mamaia mea avea o pensie minusculă, de urmaș…
… dar eu am avut la uniforma din ciclul primar șorțul ăla albastru cu volane. Ăla mai scump, nu ăla din supraelastic. Și nu m-a obligat să port pampoane cusute pe bentiță, dacă i-am spus că nu îmi plac.
Mamaia mea a fost mereu de partea mea
S-a pus zid în fața mea, să nu mă ajungă palmele grele sau cureaua, pornite spre mine pentru nimicuri. „Fi-ți-ar tactu´ al dracu´!” era punctul cel mai înalt și înverșunarea cea mai mare cu care plecau loviturile. Dar dacă era mamaie, nu mă ajungeau. Pentru mamaie eu eram „Suflețica”.
Altă mamaie, după altă matriță
Acum sunt și eu bunică, dar nu sunt și n-am să pot fi niciodată ca ea. Chiar dacă am un prenume care derivă din al ei și avem acceași zi onomastică. Mă cheamă și Catrinel. Nu am bunătatea ei absolută, nici blândețea și nici răbdarea ei. Sunt permisivă cu Victoria, o iubesc ca pe ochii din cap, dar pun și limite. Am valori pe care vreau să i le sădesc și cultiv, iar cele de căpătâi sunt adevărul, corectitudinea și demnitatea. Puterea de a recunoaște greșelile și de a spune „Iartă-mă!”. Mă aștept să nu fie nici plăcut, nici ușor pentru ea, la cum se i conturează temperamentul. Cu fiică-mea, de exemplu, n-am prea reușit. Foarte rar admite că a greșit. Foarte rar cere iertare. Și când o face cred că-și mușcă buzele de ciudă. Dacă asta mică i-o semăna… Și cam pare că da.
Îi iau apărarea atât cât îmi permite înțelegerea
Victoria e încă mică, relația noastră este în construcție. Dar există. Îi sunt complice adesea și mă cobor la mintea ei. Facem prostii împreună și ne distrăm pe cinste. Mai cu seamă când rămâne la mine și suntem numai noi două. Uneori vine către mine ca la un colac de salvare, atunci când „o face lată” și o ceartă maică-sa. Îmi este greu, tare greu, dar în cazuri din astea nu mă aliez cu ea. Nu stric înțelegerea făcută cu părinții ei. Dar am un fel în care îi arăt, fără cuvinte, doar din ochi și buze, că m-aș fi băgat să o apăr dar nu se poate. Înțelege privirea și expresia aia. Uite, mamaia mea n-ar fi ținut cont de nimic. Orice aș fi făcut, ar fi sărit ca o zmeoaică să îmi ia apărarea sau măcar să mă consoleze.
Nu vreau să sufere după ce voi pleca
Cred că am mai scris lucrul acesta cândva, e posibil să mă repet: n-aș vrea să mă iubească nepoata mea atât de mult cât am iubit-o eu pe mamaie. N-aș vrea pentru că așa tare o iubesc încât nu vreau să sufere când voi pleca. Știu cum e pentru că și eu am fost nepoată cândva.
Timpul nu vindecă întotdeauna, așa cum am auzit și am crezut. Nu mi-e azi dor de mamaie mai puțin decât îmi era acum 10, 20, 30 sau 40 de ani. Îmi este din ce în ce mai dor. Și să scriu despre ea a fost greu. Chiar dacă amintirea ei este atât de caldă și de frumoasă, chiar dacă bunătatea, generozitatea, veselia și umorul ei o colorează, dincolo de ele este o tristețe și un dor de care numai eu știu cum dor. În fiecare zi de la Dumnezeu. De 40 de ani fotografia ei, cu mine copil, stă pe noptiera de la capătul patului. În anii ăștia doar rama am mai schimbat-o, atunci când nu mai era în ton cu mobila. Și ce crezi, încă mă mai întreb ce-ar fi zis, ce-ar fi făcut dacă ar fi auzit, aflat, văzut cutare întâmplare din viața mea. Încă am, și azi, nevoie de ea. Nu, n-aș vrea ca Victoria să trăiască așa.
