Să fiu o bunică încă activă, profesional vorbind, presupune frustrări. Și nu m-aș fi gândit la lucrul acesta dacă rugămințile nepoatei mele de a ne juca împreună n-ar fi primit de prea multe ori un refuz.
Îmi ajut fiica așa cum pot și atât cât pot. Îmi doresc să fi putut face mai mult decât fac, însă între dorință și putință raportul de forțe este inegal. Sunt totuși un caz fericit, pentru că lucrez de-acasă, dar lucratul de acasă până la urmă este tot lucrat. Nu e chiar ce își imaginează cei care nu au privilegiul de a nu fi obligați în fiecare zi să piardă ore în trafic, deplasându-se către și de la locul de muncă. Pentru că, sincer vorbind, acesta este singurul avantaj. În atâția ani de lucru remote, am constatat că – cel puțin în domeniul meu – acasă lucrezi de fapt mai mult decât ai fi lucrat la birou.
Acasă nu există o oră la care închizi șandramaua și pui totul pe pauză până a doua zi, pentru că dacă îți vine o idee și mai este și bună, trebuie să faci ceva cu ea, să o speculezi, să o fructifici, altfel se alterează sau chiar moare până a doua zi. În profesia asta a mea, ideile sunt perisabile precum fructele de mare. Ce voiam să spun este că deși lucrez de-acasă, asta nu înseamnă că am timp cu nemiluita. Nici măcar pentru nepoata mea.
Mi-e ciudă de timpul pe care nu-l am
Victoria, nepoata mea de 3 ani, a avut o săptămână de vacanță la grădi, în care a trebuit plimbată și distrată, să simtă că e vacanță, că doar nu era să fie „arestată la domiciliu”, mai ales că încă nu era frig. Până la urmă, excursia la Bușteni, vizita la Ferma Animalelor, la Raiul Animalelor și turneul parcurilor au fost plătite cu încă două săptămâni de… „vacanță”, din cauza răcelii. Un total de trei săptămâni în care, una peste alta, copilul a stat acasă, de cele mai multe ori cu mine.
Mititica mea este în general înțelegătoare. Chiar este. Dar nu pot abuza de această calitate a ei. Când îi spun că am de lucru, mă lasă totuși să lucrez, chit că mă întreabă cu o frecvență exasperantă: „Ai terminat? Te joci cu mine? Două minute…” Îi răspund că încă nu am terminat, că mai am puțin, și își vede de joaca ei, vorbind cu păpușile, îmbrăcându-le și dezbrăcându-le la nesfârșit, aranjându-le piesele miniaturale de mobilier în căsuță sau construind cu piese Lego. Alteori, chiar dacă nu am ceva de lucrat care „arde”, trebuie să bucătăresc câte ceva, și iar îmi iau „scutire” de la joacă.
Acum vreo două săptămâni, într-o dimineață, nu prea eram în apele mele, mă încerca o răceală și aș fi zăcut pe canapea ca foca pe banchiză. ”Lala, te joci cu mine?” Cu strângerea de inimă pe care o am de fiecare dată, am rugat-o să mă lase puțin să capăt puteri și a fost de acord, propunându-mi ca între timp ea să-mi prepare un tort din plastilină și slime. Am ațipit puțin, nu știu cât să fi trecut, iar când am deschis ochii era lângă canapea, în genunchi, cu „tortul” pregătit să mi-l servească. Mi-a fost atât de milă de ea încât am făcut efortul să mă ridic în capul oaselor, cum se zice, să afișez un zâmbet (de altfel chinuit) și să mă prefac că mănânc tortul, lăudându-l cât este de bun, spre satisfacția ei. S-a înseninat la față copilul că am intrat în joc, și cu inocența vârstei m-a întrebat dacă nu vreau să-mi facă și… colivă.
Am în refuz o problemă de conștiință
Când la lucru am nevoie de continuitate, să nu fiu întreruptă cu niciun chip, cad în păcatul de a-i da desene animate pe telefon, tableta sau televizor. Vreo oră o țin ruptă de tot ce e în jurul ei, după care întrebarea care îmi strânge inima ghem, revine: „Lala, te joci cu mine?” Și când pune întrebarea mă țintuiește cu ochii ei albaștri, senini, cu o privire nevinovată și în același timp… de miloagă, că îmi este și rușine să-i zic din nou: „Nu încă, iubita mea. Mai ai puțină răbdare!” Acest ”Nu” mă doare cel mai tare. Pot să o refuz fără nicio remușcare când în supermarket îmi cere, tot printr-o întrebare, să-i cumpăr ciocolată, gogoașă glazurată sau înghețată. N-am nicio problemă de conștiință să-i spun ”Nu” atunci când mă întreabă ”Vii sâmbătă la mine?”. Nu că ar avea noțiunea zilelor săptămânii, pentru ea sâmbătă este și acum, și azi, diseara ori mâine. Dar când e vorba despre „Te joci cu mine?”, mă simt ultimul om când trebuie să o refuz.
Douăzeci de minute de joacă activă, zilnic
Atât de interesată despre importanța jocului am devenit, încât am căutat informații, explicații, păreri. În linii mari, ceva-ceva știam. Știam că răspunsul pozitiv și disponibilitatea adultului de a se juca sunt, pentru copil, mai importante decât jocul în sine. Am probat asta de mai multe ori și s-a adeverit. E drept că era ceva mai mică și lucrurile erau mai simple. De exemplu, era încântată că „mă joc” cu ea, deși implicarea mea se reducea la faptul că o lăsam să mă „coafeze” și să-mi pună în cap clame, cleștișori, bentițe și coronițe, timp în care puteam să scriu, să-mi văd de treabă, chiar dacă într-o poziție inconfortabilă.
Psihologia și neuroștiința ne spun că participarea activă a adultului la joacă are pentru copil beneficii pentru dezvoltarea lui, care nu sunt deloc puține ori neînsemnate. Dimpotrivă. Că a se juca împreună cu un adult nu este doar distracție, este și atașament securizant, și reziliență emoțională, și modelarea limbajului, și reglarea impulsurilor și a emoțiilor.
Încerc să fiu o bunică bună, una cât mai bună, și caut să descopăr cum să fac asta. Mă străduiesc să-mi organizez zilele, orele, programul, așa încât să am timp de joacă și să nu mai fiu nevoită să spun „Nu”. Nu îmi iese întotdeauna. Dar mi-am pus în cap să fac cumva să respect o recomandare sugerată de un psiholog care a spus că a te juca și numai 20 de minute cu copilul, dar zilnic, cu consecvență, are un efect pozitiv uriaș.
