Bunătatea și fermitatea în creșterea copiilor nu sunt ca uleiul și apa. Merg foarte bine împreună!

Singurul adevăr despre a fi părinte care nu s-a schimbat niciodată și nici nu se va schimba este că nu e ușor. E o muncă grea, deseori confuză, pe care, nu de puține ori, suntem dornici ca cineva să ne spună cum să o facem.

Laura Udrea, redactor
cum să fii un părinte bun
Un părinte bun găsește timp să-și asculte și încurajeze copilul. Nu avem nevoie de momente speciale pentru asta. FOTO: Shutterstock

Sunt jurnalist. Scriu de peste 15 ani articole pentru părinți. Am scris despre pedepse și recompense în educația copiilor. Despre stilul autoritar, dar și despre parentingul blând, conștient. Nicio cercetare nu este suficient de complexă pentru a răspunde la întrebarea „Care stil de parenting este cel mai bun?” Și eu m-am întrebat de-a lungul anilor: cum să fii un părinte bun? Răspunsul, însă, e la copiii noștri. Ai fiecăruia, în parte. La nevoile lor.

Ne-am prins urechile în atâtea stiluri de a ne crește copiii… Ca părinte în vremurile noastre, ești sfătuit să pui în practică parentingul blând. Care descurajează pedepsele și, în egală măsură, și recompensele; care recomandă să nu-i spui copilului „Bravo!” când face ceva bine, ca să-i apreciezi efortul, nu rezultatul. Dar alți părinți sunt convinși că, de fapt, succesul vine din parentingul autoritar – când dictezi reguli și ții morțiș să fie urmate de copil. Unii preferă stilul critic, alții pe cel excesiv de permisiv cu copiii.

Am scris și despre atașamentul sigur, cel despre unii zic că a dus la crearea generației de copii numiți „fulg de nea”. Pare că odată la câțiva ani apare o nouă tendință de creștere a copiilor, mai bună, completă, și cu un nou set de reguli ce trebuie implementate dacă vrei să fii un părinte bun. Efectul este amețitor. Într-adevăr, sfaturile privind creșterea copiilor sunt ciclice și par să anuleze ceea ce au promovat înainte. Dar oare chiar așa este?

„Nu tot ce zboară se mănâncă…”

Agitația din jurul discuțiilor despre cum ne creștem copiii ne-a îndepărtat de întrebarea cea mai importantă: „Ce nevoi are, de fapt, copilul meu?” Ca părinte în zilele astea avem multe sfaturi la îndemână pentru a gestiona fel și fel de situații. Cu toate acestea, sfaturile pe care le primim nu se potrivesc tuturor. Nu sunt o rețetă universală. E simplu să-i spui unui părinte să-și asculte copilul în mașină, în drum spre școală ca să afle ce-l supără. Dar dacă își duce copilul la școală cu autobuzul și e nevoit să mai și schimbe trei mijloace de transport până acolo? E ideal să povestim cu toții despre evenimentele de peste zi la cină, arătând înțelegere, empatie și iubire. Dar dacă lecțiile copiilor sunt prea multe sau joburile părinților prea lungi acest moment nu va exista.

Elimină zgomotul din jurul tău și îndreptă-ți atenția înspre familia ta. Găsește tu momentele în care te vei putea lăsa în genunchi, în fața copilului tău, pentru a-l asculta, strânge în brațe și săruta. „Nu tot ce zboară se mănâncă” spune un proverb. Alege recomandările ce ți se potrivesc și croiește-le după nevoile familiei tale.

„Am fost un copil sărac, dar am avut parte de dragostea părinților”

Multe ne lipseau și când eram noi copii. Cei mai mulți, creșteam alături de părinții noștri. Vacanțele ni le petreceam la bunici și era frumos, și abia așteptam, și nici nu visam la Dubai. Ne doream să vedem marea, asta Neagră, a noastră. „Dacă ești cuminte, o să mergem și la mare” ne spuneau părinții și noi știam că nu e vorba de nicio iubire condiționată, ci doar de teama lor că nu vor putea strânge bani pentru asta. Și mai știam că era greu să pui mâncare pe masă când nu se găsea nimic prin magazine, dar asta era, ne jucam afară până seara târziu, ne făceam prieteni. Și mâncam, la culcare, o felie de pâine unsă cu gem pe colțul bufetului din bucătărie, pe care o prețuiam mai ceva ca pe un curcan umplut cum vezi acum pe mesele de Crăciun.

Când spunem azi „am fost un copil sărac, dar am simțit iubirea părinților” vorbim de parenting cu blândețe. Exista și atunci, doar că nu fusese denumit încă. Există de multe generații. Erau acei părinți care știau să ne facă să vedem și realitatea, dar și să simțim că împreună, oricât de greu ne-ar fi, ne va fi mai ușor. Iar bunicii adăugau magie, răbdarea pe care nu o aveau încă părinții și timpul, parcă fără de sfârșit. De fapt, ei încă trăiesc prin ceea ce ne-au învățat să facem și facem încă și azi.

Cum să fii un părinte bun: fermi, ca să-i îndrumăm, și iubitori, ca să-i susținem

Copiii noștri vor avea întotdeauna nevoie de noi, indiferent de vârstă. Așa cum au nevoie mereu să-i înțelegem, să-i ascultăm, să le spunem de ce simt ceea ce simt în anumite momente, tot așa au nevoie și de îndrumare, uneori. Putem să le oferim și iubire, siguranță emoțională sau validarea sentimentelor, fără să-i mințim că sunt bine, atunci când nu sunt, dar putem să le trasăm și limite, fără să le impunem asta. Dar mai întâi să ne apropiem de ei și să le observăm jocul, stângăciile, temerile și bucuriile. Să-i întrebăm ce îi întristează, apoi să le spunem că îi înțelegem și că anumite lucruri întristează pe oricine. Să-i întrebăm de ce sunt fericiți și să ne bucurăm alături de ei. Să le spunem „Bravo!” fără frică, căci un copil care va cunoaște bucuria unei izbânzi muncite va ști și să aprecieze efortul.

Singurul adevăr despre a fi părinte care nu s-a schimbat niciodată și nici nu se va schimba este că nu e ușor. E o muncă grea, deseori confuză, pe care, nu de puține ori, suntem dornici ca cineva să ne spună cum să o facem.

„Este nevoie de un sat pentru a crește un copil”

Un proverb african care spune că, pentru a crește într-un mediu sigur și sănătos, un copil are nevoie de o întreagă comunitate de oameni care să interacționeze pozitiv cu el. Adică să-l învețe lucruri bune și folositoare lui și celorlalți, să-l protejeze, să-l asculte, să-l susțină. Și să-l iubească. Așadar, totul începe din familie. Familia ta!

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa