Credeți-mă, bunicile care își duc sau iau nepoții la/de la grădiniță, sunt un univers aparte. Sunt un amestec de tipologii: imprevizibile, simpatice, intruzive, nerăbdătoare, tolerante, curioase, neatente, amuzante. Din toamna asta, de când merg de trei ori pe săptămână să o iau pe nepoata mea Victoria de la grădi, în cele 10-15 minute de așteptare am „filmat” tot ce-am avut în jur. Iar ce urmează să povestesc trebuie să aibă disclaimer: „Personajele și evenimentele descrise nu sunt fictive, iar orice asemănare cu persoane reale nu este deloc întâmplătoare”.
Dimineața, divizia motorizată de bunici e ceva mai mică, dar vioaie și implicată de numa-numa. Deloc grăbite, spre deosebire de mămici, care zoresc copiii încă incomplet treziți din somn pentru că trebuie și ele să ajungă la serviciu, dau ultimele indicații pentru ziua de „detenție” care urmează: să fii cuminte, să ceri la baie, să mănânci tot, să nu o superi pe doamna, să dormi la prânz, să strângi jucăriile când spune doamna, să bei apă, să nu te murdărești pe bluziță. O mică parte din îndrumările pe care cei mici le primesc în fiecare zi, cântate cu religiozitatea Sfintei Liturghii.
Pachețel de acasă, să nu moară copilul de foame…
Și apropo de „să mănânci tot”, sunt câteva care, înainte de a fi preluat copilul de la ușă, se grăbesc să îi îndese conspirativ în buzunar sau rucsăcel niște biscuiți, napolitane sau vreun covrig, „să-i țină copilului de foame până la prânz. „La micul dejun azi au ceai și pâine cu unt și cu cașcaval, iar lui nu-i place cașcavalul…”. Argumente care să justifice preamatinalul îndopat. Atât de grijulii sunt unele bunicuțe, încât atunci când intră pe ușa grădiniței, copiii încă au gura plină și încă mestecă la ultimul giga-dumicat…
… și prânz cu repetiție
După-amiază, la preluare, bunicile vin chitite tot pe mâncare. Prima întrebare pusă copilului nu este „Ce ai făcut azi, ce ai învățat nou?” sau „Ce activități ați făcut?”. Și chiar dacă cel mic vine, mândru, fluturând desenul pe care l-a făcut la grupă cu mânuțele lui, unele par să nici nu-l observe până când copilul nu răspunde la interogatoriul culinar: „Ce ați avut azi la prânz?” „Ai mâncat tot?” „Ți-a plăcut?” Chiar dacă răspunsurile sunt pozitive, iar copilul a mâncat cu numai trei ore în urmă, deja este anunțat că acasă îl așteaptă o ciorbiță bună făcută de mamaie, ardei umpluți și plăcintă cu mere. Practic, al doilea prânz complet…
Cu sauna la purtător
Îmbrăcatul copilului. Ooooo, subiect de top, mereu! Bunicul meu avea o vorbă: „Când te îmbraci să ieși afară, te uiți în calendar”. Bine, cumva poate avea dreptate, dar asta era valabil în urmă cu 40-50 de ani, când aveam patru anotimpuri cinstite. Acum, mai degrabă ar trebui să ne uităm la termometru. Că 21 de grade sunt 21 de grade chiar dacă în calendar e trecut de prima jumătate a lui octombrie. Da, dimineața la 7 și ceva e drept că este mai răcoare, dar la 16.00 – 17.00… Ce spui, bunicile refuză să înțeleagă că bietului copil, care trage de geaca de iarnă sub care are hanorac și bluziță cu mânecă lungă, îi este cald! Și că nici căciula groasă, îndesată bine până deasupra ochilor, peste care e și gluga trasă, nu se prea justifică atâta timp cât nu se manifestă vreun vortex polar. „Lasă geaca pe tine că te trage curentul și răcești! Nu da jos căciula!”
Poze, poze și iar poze
Mai există și o parte… artistică la care unele bunici țin mult. Aceea de a-i face nepotului/nepoatei poze. Multe, până se declară mulțumită de cum au ieșit. Cu doamna îngrijitoare, cu decorul de la intrare, la leagănul din spațiul de joacă, dar și dincolo de poarta grădiniței, până ajung acasa: cu frunzele de toamnă, cu castanele căzute pe jos, cu pisica dintr-o grădină de bloc, cu, cu, cu… „Ia uită-te puțin la buni! Hai, zâmbește lui buni! Încă o dată!” Dragul de el, copilul e plictisit deja de la prima poză, nu este interesat de shooting-ul ad-hoc, vrea în parc, vrea la plimbare, vrea la joacă. Sau e chiaun de somn pentru că nu s-a putut odihni suficient fiindcă unii colegi care n-au putut adormi i-au trezit și pe ceilalți.
Acum, să zic drept, într-o vreme aveam și eu damblaua asta cu pozele. Doar că nu prea mi-a mers. Victoria nu excelează la capitolul răbdare și nici nu este genul care să se lase înduplecată atunci când o pui să facă ceva ce nu vrea să facă. Hai că la o poză-două, dacă (dacă!) are chef, să zicem că stă. Dar dacă te întreci cu gluma și trei pași mai încolo găsești un alt cadru bun pentru poze, te face fără vreun mare efort să renunți. Se strâmbă, se scălămbăie în fel și chip, nu stă locului, de ți se ia de făcut fotografii.
- CITEȘTE ȘI: Confesiuni de bunică: „Regulile părinților nu sunt negociabile și sunt valabile și pentru bunici”
Nu ești bunică adevărată până nu-i încurci încălțămintea măcar o dată!
Dacă tot recunosc ce păcate am și eu, trebuie să spun că am plecat cu fata încălțată cu alți pantofi sport, nu cu ai ei. Asta o comitem multe bunici, mai ales dacă nu tot noi am adus prichindeii, dimineață. Și încurcături facem și la săculeți și rucsacuri. Ce a fost amuzant când am luat-o încălțată cu altceva, a fost că nici cealaltă bunică, cea care și-a încălțat nepotul cu pantofii Victoriei, nu și-a dat seama. E drept că ambele perechi erau negre, că semănau destul de tare, însă cei cu care a plecat băiețelul aveau și roz! Și deși a doua zi, dimineață, s-au descurcat ițele, la plecare tot anapoda au plecat încălțați, fără să observăm.
Sunt o bunică încă activă, așa că nu-s deloc distractivă
Nu sunt antisocială, dar mărturisesc că un singur lucru mă face să fug cât văd cu ochii de „bunicile de grădiniță”: dorința lor de a te descoase, de a-și povesti viața, de a te sfătui, eventual, cum să ți-o trăiești pe a ta. Totul începe cu așezarea discretă pe bancă, umăr la umăr, în așteptarea copiilor. „Și, la ce grupă vă e nepoata?”/ „Sunteți mulțumită de educatoare?”/ „Cât vi s-a cerut fondul clasei?” Iar apoi, vine povestea și aflu cum era cât pe ce să nu ajungă la timp pentru că a pus murături până la ora 15 și apoi, obosită, s-a întins nițel în pat și a ațipit. Dar noroc că s-a trezit la timp, că l-a prins puțin și pe Bolojan la TV. Apropo, nu-i place Bolojan, că nu ține cu pensionarii. Îi spun că nu sunt încă la pensie, iar cu asta m-am ars. „Dar ce etate aveți? Cât mai aveți până ieșiți? Ce lucrați?” …
