Mergeam într-o dimineață spre serviciu, ușor agasată de ambuteiajul în care intrasem. Pornisem devreme de acasă, în speranța că voi fenta aglomerația de dimineață. Priveam în gol pe fereastra autobuzului, cu muzica la maxim în căști. O scenă aparent banală mi-a captat atenția la semafor. O fetiță își lua micul dejun în mașină, pe bancheta din spate. Nu, nu mânca un covrig cu iaurt, nici banană, nici sendviș. Mama îi pusese în brațe un tocător de lemn (platouri din acelea mari pentru brânzeturi) pe care așezase cu migală un adevărat bufet suedez: mezeluri, brânză, felii de ouă, legume, iaurt, bucăți de fructe… Mama, la volan, conducea răbdătoare prin traficul din București. Fetița mânca. Își povesteau lucruri și păreau că se bucură de acest moment împreună.
M-a înduioșat scena aceasta. Mi s-a părut atât de frumoasă și, totuși, aproape absurdă. Nu mă-nțelegeți greșit! Părinții aceia, ca mulți alții dintre noi, se străduiseră pentru confortul copilului lor. Se treziseră mai devreme, pregătiseră micul dejun, găsiseră o soluție. Fetița nu părea nici grăbită, nici nefericită. Aparent, pentru întreaga familie, era doar o dimineață obișnuită. Dar imaginea mi-a stăruit în minte. Poate tocmai pentru că și eu îmi trimit în fiecare zi copilul la școală foarte devreme, pleacă de acasă cu o oră înainte să sune clopoțelul. Abia dacă reușește să înfulece pe fugă un mic dejun „to go”. Și îi strig mereu din ușă: „Mai mănâncă măcar banana cât ești pe drum. Altfel, până la prânz o să faci foamea!”.
Episodul la care am fost martoră în dimineața aceea ne este mult prea familiar nouă, celor care trăim în București sau în marile orașe. Așa de des ni se întâmplă, încât a devenit „fapt divers”. Dar cum am ajuns să considerăm asta „normalitate”? Cu ce ne-au greșit copiii noștri, de-i zorim să înfulece ca bâtlanii abia ce-au deschis ochii, arătându-le, stresați, cât e ceasul!?
Nu mai e timp. L-am pierdut în trafic
Cum am ajuns să „îi alergăm” pe copii ca pe caii de curse? Știu, infrastructura și „sistemul” sunt de vină. Din dorința de a le fi cât mai bine pe viitor copiilor noștri, alegem școli mai departe de casă, căutăm cele mai bune cluburi în care să îi înscriem, cei mai buni instructori de înot. Dar numitorul comun – marele vinovat! – rămâne traficul. Șoferii din București au pierdut anul trecut aproximativ 171 de ore (adică mai bine de 7 zile!) în trafic la orele de vârf – cu peste 7 ore mai mult decât în 2024, spun statisticile TomTom Traffic Index,
Când citim astfel de cifre, ne gândim, invariabil, la adulți nervoși, care-au întârziat la ședințe sau care claxonează isteric pe marile bulevarde. Dar uităm complet de copiii care stau pe bancheta din spate și „bifează” aceleași ore pierdute odată cu părinții lor.
Îi alergăm dimineața spre școală, apoi îi fuga-fuga spre afterschool. Pe seară îi urcăm din nou în mașină și traversăm orașul către înot, dans, engleză, tenis, robotică sau toate atelierele lumii. Și o facem cu toată dragostea și dăruirea, evident. Ne dorim ca ai noștri copii să evolueze, vrem să fie sănătoși, să facă mișcare, să își descopere pasiunile și să se bucure de oportunități pe care noi nu le-am avut.
În viața lor nu mai e loc de „neprevăzut”
Numai că, undeva între școală, activități extracurriculare și traficul din București, copilăria lor este înghesuită pe agenda noastră de adulți. Copiii noștri au un program prea clar, prea rigid, prea cu de toate. În viața lor nu mai e loc de neprevăzut.
Când, oare, am stat împreună ultima dată, așa, degeaba? Când i-am lăsat să se plictisească sau să zăbovească în fața blocului cu copiii din cartier? De ce oare am trecut joaca liberă – care este motorul copilăriei – la categoria „timp pierdut”?
Nu cred că vreo altă generație de părinți s-a interesat atât de mult de dezvoltarea și bunăstarea emoțională a copiilor, așa cum o facem noi astăzi. Paradoxal este că, în timp ce derulăm în minte toate bunele practici de parenting, le îngrădim copilăria.
Nu doar play-date-urile stabilite cu luni înainte, nu progresele bifate în fișe de evaluări îi ajută pe copii să se dezvolte. Joaca liberă și neîngrădită – în care copiii inventează reguli, se plictisesc, se ceartă, negociază, construiesc, renunță și o iau de la capăt, fără ca vreun adult să le spună ce au de făcut este vitală în copilărie. O spun studii și profesori de la cele mai renumite universități. „Joaca nu este ceva frivol; ea dezvoltă structura și funcționarea creierului și susține funcțiile executive”, spun cercetătorii de la Asociația Americană de Pediatrie.
Medicii americani arată că jocul liber îi ajută pe copii să își dezvolte creativitatea, capacitatea de a rezolva probleme, autoreglarea emoțională și abilitățile sociale. Sunt exact competențele despre care vorbim astăzi atât de des când discutăm despre succesul viitor al copiilor noștri.
Copiii noștri sunt tare obosiți
În ultimii ani se vorbește mult despre burnout-ul adulților. Despre oboseală cronică, stres, lipsa timpului și senzația că trebuie să fim permanent productivi. Și despre faptul că tehnologia modernă, notificările constante nu ne mai lasă să ne desprindem din logica „am lucruri de făcut”.
Mă întreb dacă nu cumva și copiii noștri duc aceeași viață. Oare nu le cerem și lor uneori prea mult? Nu de puține ori am ajuns la birou la ora 10:00, grăbindu-mă să-mi iau prima pauză de cafea. Și m-am gândit cu vinovăție că al meu copil nici nu se ridică din bancă până la ora aceea! E de două ore deja la cursuri. N-are voie să-și piardă concentrarea, nici să schimbe o vorbă cu vreun coleg.
Da, copiii nu au griji „mari”, ca adulții. Dar au școală, teme, activități și un program care începe mult prea devreme și se încheie multe prea târziu. Adorm în mașină în drum spre casă, mâncați-nemâncați. Apoi le stricăm somnul doar ca să-i zorim să adoarmă la loc.
Poate că una dintre cele mai mari ironii ale parentingului modern este că încercăm atât de mult să le construim copiilor o viață frumoasă, încât ajungem uneori să le-o umplem complet.
Și vacanțele sunt cu program impus
Teoretic, vacanța ar trebui să fie egală cu pauza. Să spunem – și noi, și copiii – „gata, până la toamnă am scăpat!”. Vă amintiți vacanțele de vară de altădată, cu monotonia aceea aproape ireală, în care zilele erau minunate, deși toate decurgeau la fel? În copilăria copiilor noștri, până și vacanța de vară are program. Deși am scăpat de alergătura către și dinspre școală sau after-school, noi, părinții, trebuie să mergem la birou, n-avem încotro. Nu-i putem lua pe copii la serviciu, nici nu-i putem lăsa singuri acasă. Așa că îi înscriem la școala de vară, în tabere, la activități și pe liste de mers în excursie, ca să nu treacă vacanța fără să fi bifat ceva. Și iarăși nu mai rămâne timp.
Suntem părinți răi pentru că nu reușim să petrecem toate vacanțele alături ce copiii noștri? Sigur că nu: asta e lumea în care trăim. Vrem să profite din plin de vacanță, să nu stea prea mult pe ecrane, să-și creeze amintiri, să aibă parte de experiențe. Însă am ajuns să privim aproape fiecare moment liber ca pe o un spațiu liber din calendar care trebuie – musai – umplut. Ne simțim „datori” ca în fiecare săptămână de vacanță să facem ceva util, ceva spectaculos sau măcar ceva care „să justifice” timpul liber „pierdut”.
Ce bine că au copiii o zi liberă!
Mă întorc cu gândul la fetița care-și mânca micul dejun pe bancheta din spate, la copilul meu și la toți copiii din orașul acesta aglomerat. Și mi-aș dori să putem face din ziua asta liberă un buton de „reset”. Să le dăm copiilor voie să facă ce vor de ziua lor. Sau să nu facă nimic. Să îi lăsăm să aleagă dacă vor mai degrabă să alerge prin parcul din fața blocului decât să urce iarăși în mașină (pentru că, nu-i așa?, „sunt trei zile libere, putem da o fugă la mare sau la munte”). Haideți să nu mai înghesuim în ziua lor liberă toate activitățile de care n-am avut timp întregul an. Ziua copilului nu e ca Noaptea muzeelor, când vrem să stăm la cozi interminabile, deși muzeul e mereu deschis.
Ziua copilului e în fiecare zi – mi-ar plăcea să ne amintim mai des asta. Să le facem cadoul de a fi liberi. Iar în restul zilelor poate încercăm să ne străduim mai mult. Să nu mai părem obosiți și ocupați fix când își doresc să-și petreacă timpul cu noi. Să fim interesați de pasiunile lor, chiar dacă vor să ne povestească, a mia oară, ce-au mai citit despre dinozauri sau ne dau „teste” la capitolul cunoștințe despre Pokemoni!
Mă bucur că de 1 iunie toată planeta asta se oprește puțin în loc să-i sărbătorească pe cei mici. Și că au o zi liberă, doar a lor. Ce-ar fi să nu le-o mai aglomerăm?
