Am făcut aproape un an de când suntem în Spania, în aventura noastră de emigrare cu tot cu copilul după noi de această dată. Menționez, pentru cei care nu au citit și celelalte episoade, că suntem la a doua tentativă de emigrare. Prima a fost în Olanda, când eram un cuplu fără copii.
Cum luna august este luna concediilor în Barcelona și cum nu prea avem cu cine să lăsăm copilul în această perioadă, cât noi lucrăm, am hotărât să venim în România. Aici, Petru, băiețelul nostru în vârstă de șase ani, poate petrece timp cu bunicii, își poate revedea verișorii, prietenii și poate redescoperi locurile care altădată îl bucurau: Muzeul de Geologie, Parcul Carol, Parcul Kiseleff, părculețul din spatele blocului.
Cum este școala de vara în Spania
În Spania, școala s-a terminat pe 22 iunie. Cam tot atunci am avut și prima ședință cu părinții, online, ședință în care ni s-a explicat ce urmează să se întâmple în clasa întâi, ce materii vor avea copiii, ce profesoare, care va fi calendarul școlar, ce manuale vor urma și cât vom plăti pentru acestea. Petru a fost până acum la nivelul P5 (corespondentul clasei pregătitoare în România), iar de la toamnă trece în primaria, respectiv în clasa întâi.
O lună la școala de vară este 600 de euro
Până să venim în România, Petru a fost înscris la o școală de vară, casal, cum îi spune în Spania, unde stătea de la 9:00 la 17:00. Casalul începe pe 27 iunie se termină pe 29 iulie și costă aproximativ 600 de euro. Pentru a obține un preț la jumătate se poate cere un ajutor de la primărie, însă pe acesta îl primesc în general mamele singure, familiile numeroase, cu mai mult de trei copii, cei fără prea mari posibilități financiare. Nu știu exact care este pragul de venit, dar cam asta este ideea, iar din acest punct de vedere apreciez foarte mult Spania. Ajutorul social este acordat cu adevărat celor aflați în nevoie.
Ajutor pentru mame singure
Prietena noastră, Theresa, spre exemplu, este mamă singură, cu doi copii, și primește acest ajutor. În plus, beneficiază de o locuință socială, iar dacă la un moment dat are o zi proastă, se îmbolnăvește, are o migrenă sau orice altceva, asistentul social vine și îi aduce copiii la școală și îi supraveghează cât timp ea nu poate. Este lăudabil cum sunt ajutate mamele singure. În România, am cunoscut femei care erau nevoite să aibă două joburi odată pentru a-și putea crește singure copiii.
Fără teme, doar joacă
La Casal copiii nu fac teme, ci au diverse jocuri cu apă, lucru manual, excursii la delfinariu, parcuri acvatice, ferma de animale, bazinul de înot, parcuri de distracție. Micuții sunt luați cu autocarul din fața școlii și de acolo duși în aceste locuri de distracție. Prânzul se ia la cantina școlii, iar când au excursii merg cu mâncare de catering și prânzesc la terasă. Școala de vară este practic o școală mai lejeră, unde li se pune piscina gonflabilă în curtea școlii, iar acolo se bălăcesc toată ziua și învață diverse lucruri prin joc. Au și activități practice, spre exemplu sunt învățați să recondiționeze haine mai vechi.
Cum se învață reciclarea la școală
Vara aceasta au învățat să vopsească un tricou alb și vechi în culorile curcubeului și să îl poarte din nou cu drag. Se pune accent pe a recicla, refolosi și proteja mediul înconjurător din toate punctele de vedere, de la curățenia pe stradă, protejarea animalelor marine până la reciclarea hainelor vechi. De asemenea, se pune accent pe independența copilului. Sunt lăsați să facă multe lucruri singuri. După cum povestește Petru despre ultimul an la grădiniță: ”Asumpta nu ma vrea bebés la clasa ei care nu știu să se îmbrace și să se șteargă la fund”.
Familiile înstărite merg la casele de vară
Școala de vară se ține în incinta aceleiași școli la care a fost înscris copilul în tot timpul anului, vin cam aceiași copii, doar că în număr mai mic. Din 25 de copii dintr-o grupă, se mai înscriu cam 10. Restul fie stau cu bunicii, fie cu familia de bază. Catalanii înstăriți au câte o casă de vară în regiunile sudice ale Spaniei sau într-un pueblo (sătuc spaniol), unde se duc și trebăluiesc toată vara prin grădină, se bucură de umbră, se reîncarcă pentru venirea toamnei, fugind din calea turiștilor care asaltează vara orașul Barcelona.
Sistemul medical și educația, mai bine puse la punct
După un an de Spania, dacă ar fi să trag linie, pot spune că balanța înclină mai degrabă spre a rămâne acolo. Sistemul educațional, precum și cel medical, mi se par a fi mai bine puse la punct. Desigur, și în România există varianta privată atât pentru școli, cât și pentru spitale, însă costurile sunt cam tot pe acolo, iar, în Spania, evident veniturile sunt mai mari. Poate că nu cu mult, dar există totuși o diferență care înclină balanța spre a rămâne.
Barcelona, un oraș extrem de divers
Despre infrastructură, nici nu încape discuția. Barcelona este un oraș mult mai prietenos decât Bucureștiul și oferă atâta diversitate cum eu nu am mai văzut în alte orașe ale lumii. Ai munții la o aruncătură de băț, plajă și mare cât cuprinde, muzee nici nu mai spun, parcuri frumos îngrijite, arhitectură de îți taie respirația. Noi, spre exemplu, am făcut într-o sâmbătă un mic traseu pe dealurile care duc spre Tibidabo, pentru a simți puțin răcoarea muntelui dimineața, apoi la amiază ne-am întors acasă, am mâncat, iar seara, când soarele nu mai ardea foarte tare, am dat o fugă cu mașina până la plajă și ne-am bălăcit puțin în apa sărată a mării. Parcă altfel încep zilele de lucru și altfel se sfârșesc, când ai într-un singur oraș atâtea atracții și posibilități de petrecere a timpului liber.
Ne lipsește bula de prieteni
Dar iată că am revenit pentru vacanță în România. Am vrut să ne revedem familia, prietenii, casa care a rămas goală și, totodată, să mai petrecem timp împreună, căci nu știm ce vremuri vin și dacă vom mai reuși să ajungem sau nu de Crăciun. De când am venit, o ținem zilnic cu întâlniri la ceas de seară, râdem, glumim, stăm la povești. Recunosc, în Spania nu am reușit să ne facem atâția amici și în majoritatea weekendurilor suntem doar noi trei. Dar, cumva, e bine și așa, ne-am obișnuit în intimitate.
Ducem dorul ajutorului primit din partea familiei
Poate că uneori ne este greu, oricând avem ceva de făcut fie mergem toți trei, fie unul dintre noi rămâne cu copilul, iar celălalt rezolvă. Așa a fost spre exemplu într-o seară când copilul a făcut otită. Soțul meu l-a luat de mânuță și l-a dus la spital, eu a trebuit să rămân acasă pentru a putea face mâncare și bagaje. Peste alte trei zile, m-am dus eu cu copilul la control, iar soțul a rămas să lucreze. Și situații ca acestea sunt nenumărate.
Să ajungi pe trotinetă în Carol, o provocare
În România, ajutorul familiei era binevenit, iar dacă într-o seară aveam chef să o luăm la pas doar noi doi prin oraș, nu ar fi fost imposibil. Într-una din serile petrecute vara asta la București, chiar am făcut asta și în nebunia noastră de a considera Micul Paris un oraș, am închiriat două trotinete electrice și am dat o fugă până în parcul Carol. A fost o adevărată aventură să ajungem și poate momentul în care am înțeles de ce soțul meu, Răzvan, a insistat atât anul trecut să plecăm.
Orașe în care nimeni nu face curățenie și nu repară
Îmi place România și abia după un an de Spania, care este o țară superbă, dar parcă prea uscată pentru gustul nostru, am înțeles ce verde și ce frumoasă este. Peisajele montane sunt superbe, avem atât de mult verde și atâta natură, dar orașele sunt atât de prost administrate. Am dat o fugă până la Predeal și nu vă spun după călătoria cu trenul ce teamă mi-a fost să trec prin pasajul care ne scotea spre oraș. Atât de mizerabil și înfricoșător era! Parcă nu face nimeni curățenie niciodată, gări insalubre, poduri care stau să cadă, șosele de care parcă nu s-a îngrijit nimeni niciodată. An de an parcă este mai rău, mai neîngrijit, mai ponosit, mai lăsat în paragină, deși te-ai aștepta să mergem spre progres, că doar tranziția s-a dus demult.
Infrastructură și transport – zero
Îmi place și Bucureștiul cu oazele lui de verde, cu parcurile spațioase și întinse, cu terasele lui boeme sau, de ce nu rooftoop-urile de unde poți vedea orașul. Însă, ca la Predeal, remarc aceeași lipsă de îngrijire, aceeași bătaie de joc pentru tot ce înseamnă infrastructură și transport. Oare chiar atât de imposibil să fie să direcționăm resursele acolo unde este mai multă nevoie de ele? Oare celor care administrează resursele orașelor le place să trăiască așa zi de zi?
Stilul certăreț, la putere
Un alt lucru pe care l-am remarcat e lumea pusă pe scandal. Urcând în tren către Predeal, o doamnă a fost mai iute de picior și s-a așezat pe locurile noastre. Nu și-a verificat cu atenție biletul și, deși locul corespundea biletului, greșise vagonul. Până să se lămurească dacă a greșit sau nu, a început să se certe cu noi și să ne spună că și-a luat biletul din timp, bașca prin agenție, și nu online, cum am făcut noi. Stilul ăsta de a sări la ceartă fără a verifica întâi situația mi se pare epuizant și de prost gust. Dar nu toți oamenii sunt la fel și nu poți generaliza. Am avut parte și de oameni drăguți, spre exemplu un domn care ne-a dat o sticlă de apă fără să îi plătim, căci nu aveam bani schimbați. Evident, i-am dus mai târziu suma. Și în Spania îmi plac aceste interacțiuni cu micii întreprinzători și cu localnicii, în general.
Luminile orașului Barcelona, o încântare
Uneori, urc pe care câte un deal în Barcelona și îmi aduc aminte de orășelele noastre de munte, Sinaia, Bușteni, Brașov. Când ne prindea seara pe câte un traseu de munte, întrezăream mici pâlcuri de lumină, semn că nu peste mult timp vom fi din nou în civilizație. Îmi place adesea să văd orașele de sus sau dintr-o altă perspectivă, iar Barcelona îmi oferă asta din plin.
În schimb, mirosul de tei sau caprifoi (n.r. Mâna Maicii Domnului) înseamnă pentru mine acasă. În București, adoram vara parfumul acestor două flori ispititor de parfumate, iar în Zaandam (orășel mic din apropierea Amsterdamului unde am locuit doi ani), mă înnebunea mirosul de ciocolată. Acolo era o plăcere să ies dimineața din casă, noi locuind chiar lângă o fabrică de ciocolată.
Nu am găsit încă țara ideală
După două experiențe în afara României, încă nu ne-am hotărât unde am vrea să trăim. Fiecare țară în care am locuit are un loc aparte în inima noastră, așa că uneori ne simțim de parcă am avea trei case. Ne plac toate și nu știm unde vrem să rămânem sau dacă am putea explora lumea în continuare. Ne gândim că Petru are nevoie de stabilitate.
Deja și-a făcut o mână de prieteni în Catalunia, vorbește foarte bine spaniola, înțelege perfect catalana și nu știm cum ar reacționa dacă am mai încerca și altceva. Iar mie îmi place energia Spaniei, îmi plac oamenii ei extrem de deschiși, de petrecăreți, îmi place limba lor dulce (n.r spaniloii vorbesc foarte mult cu diminutive și cuvinte de alint: preciosa, tesoro, guapa, bonbon, carino). Îmi place așadar ”vibeul” de zi cu zi.
Pe de altă parte, Spania, așa cum am mai spus și în celelalte articole, este o țară extrem de birocratică. Am reușit să rezolvăm în totalitate cu actele (NIE pentru mine, copil și soț, înscris la medici, înscris mașina șamd) după aproape 8 luni de stat acolo. În Olanda, chestiuni similare le-am rezolvat în preț de câteva ore. Nu există așadar țara perfectă.
Țara mea ideală ar fi o țară unde i-aș putea regăsi pe toți cei din bula mea și familia, ar avea clima Spaniei, cu ierni ușoare și scurte și infrastructura Olandei, unde totul este foarte dezvoltat tehnologic. Dar cum idealul nu există, rămâne să ne alegem casa acolo unde simțim bine, împliniți, liberi, respectați.
Dezrădăcinați, fără șansă de vindecare?
Mă doare că atât de mulți oameni au fost nevoiți să-și părăsească țara natală din cauza corupției și a tuturor neajunsurilor. Sunt atâtea locuri frumoase în care comunitatea românească ar fi putut să trăiască fără a fi dezrădăcinată și muncită până la epuizare pe meleaguri străine, fără concedii, fără weekend-uri, fără posibilitatea de a avea o pensie.
Cumva mă doare și faptul că suntem atât de dezbinați în afară. E trist că nu am învățat să fim uniți, corecți și de ajutor unii altora. Am văzut comunitatea chineză sau pe cea pakistaneză că se sudează mult mai bine. Mi se pare înfiorător că fugim unii de ceilalți, am auzit deseori repica ”urăsc să lucrez cu români” sau ”urăsc să am de-a face cu români”, dar în anumite contexte am înțeles și de ce. Proasta creștere, lipsa respectării cuvântului dat, superficialitatea, mâncătoria, manelismul sunt uneori prea prezente ca să îți mai vină să mai legi prietenii cu ”ai tăi”.
Poate contează și ce fel de oameni atragi în jurul tău. Personal, nu am avut experiențe proaste cu colegii sau prietenii români din diaspora, ba, din contra, am lărgit cercul cunoștințelor și am adus în viața noastră oameni foarte onești, intersanți, săritori.
Pe de altă parte, atunci când ascult pe stradă sau în metrou discuții în românește ori poate citesc știrile, recunosc că mă rușinez și nu știu cum să o iau mai repede la fugă. Oare chiar nu avem nicio șansă împreună nici aici, nici acolo, oare atât ne-a dezbinat comunismul că nu ne mai putem face bine? Ore ce ne-ar putea aduce din nou împreună și oare în cât timp?
Dacă ți-a plăcut acest episod, îți recomandăm să le citești și pe celelalte. De asemenea, o poți asculta pe autoare vorbind despre exeriența familiei ei în episodul despre emigrare al podcastului Părinte cu minte. Le găsiți pe toate aici:
- Aventurile familiei Tudorică. Cum am ajuns din Rahova la Barcelona. Cu oprire la Budimex
- Aventurile familiei Tudorică. „Adaptarea copilului într-o țară străină, o provocare: se îmbolnăvește des, iar la școală ciupește colegii”
- PODCAST. Integrarea copilului emigrant. O poveste de succes din Barcelona
Dacă te numeri printre românii care au ales să emigreze și vrei să le povestești și altora experiența ta, te invităm să ne scrii pe [email protected]. Povestește-ne cum a fost adaptarea pentru familia ta, cum a perceput copilul schimbarea și care sunt avantajele și dezavantajele vieții de emigrant. Am vrea să știm în ce măsură s-au potrivit așteptările tale cu realitatea, ce te-a impresionat și ce te-a dezamăgit în noua țară.
