„De ce trebuie să fiu normal, mamă, dacă eu m-am născut autist?” Cum am luat decizia de a renunța la aparențe

Secretul când mergi la braț cu autismul este să o faci cu bucurie, cu asumare, cu acceptare. Replici și întâmplări recente m-au făcut să-mi apreciez și mai mult copilul așa, imperfect cum spun alții că ar fi!

Georgiana Mihalcea, redactor
autism
Anumite replici ale celor din jur și întâmplări recente m-au ajutat să iau o decizie pe care trebuia să o iau de mult.

Discut adesea cu fiu-meu despre diagnosticul său, despre ce înseamnă să fii autist, despre cum e lumea din jurul nostru, despre „normalitate” și „adaptare”, despre norme de integrare, despre viitorul lui. Poate copilul meu nu este „recuperat” cum îmi spunea cineva deunăzi, dar, pe zi ce trece, cred cu tărie că îl prefer așa, autist, neadaptat în totalitate și am să vă spun imediat și de ce.

David a aflat că este diagnosticat cu autism abia la vârsta de 14 ani. Abia atunci am considerat că este pregătit mental să înțeleagă acest concept. Ne-a făcut bine amândurora acea discuție. El și-a găsit răspuns la mult întrebări, eu mi-am găsit liniștea, având curajul să-i spun cu blândețe copilului meu că toate „ciudățeniile” lui au un nume: autism.

Sunt Georgiana, mama lui David, un adolescent cu autism, iar serialul nostru, „La braț cu autismul” a ajuns la episodul 79. Episoadele anterioare le găsești aici, dacă acum ne citești pentru prima dată.

„Vai, doamnă, dar nu aveți un copil recuperat!”

Vai, doamnă. Nu am! Și e ok! Niciodată nu va fi! N-am spus niciodată asta, eu vorbesc cu bucurie despre autism, despre fericire, despre progrese, despre cum e să mergi la braț cu autismul, dar n-am să te mint niciodată că autismul copilului meu sau al tău va dispărea!

Mesajul pe care l-am primit de curând m-ar fi deranjat cu câțiva ani în urmă, când eram disperată, ca multe mame, „să-mi văd copilul recuperat”. Adevărata provocare nu este să ascunzi autismul sub preș, ca să nu râdă lumea de tine, nici măcar să-l faci să semene cu copiii de vârsta lui. Adevărata provocare este ca o mamă să accepte că are un copil cu autism, să trăiască în pace cu asta.

Iar copilul va simți. Când mama lui îl iubește fix așa cum e și e mândră de el și-l încurajează și nu-l forțează să semne cu Gigel al lui tanti Mimi de la 4, copilul cu autism va înflori. Ca orice alt copil, doar că-n felul lui.

Așa că, dragă doamnă care mă arăți cu degetul că nu am un copil recuperat, și-mi permit să vorbesc despre „autism”, „progrese” și chiar „recuperare”, să știi că te iert! Nici măcar nu mă mai afectează astfel de păreri. Singurul lucru care contează pentru mine e ca fiul meu să aibă o stare de bine, să se simtă confortabil în pielea lui de autist. Asta e marea mea realizare: am un copil fericit, care își exprimă sentimentele. Al tău poate face asta?

„Trebuie să-l faci să înfrunte lumea, să se adapteze la ea!”

Replica aceasta o aud adesea de la oameni care-mi văd binele, dar habar nu au ce înseamnă autismul și, mai ales, cum mă simt eu când aud un astfel de sfat!

Cu ce e mai bună lumea în care trăim decât copilul meu? De ce trebuie să se schimbe el până în măduva oaselor ca să devină ceea ne NU este? Pentru că vrea X sau Y? Pentru că așa e frumos și „politically correct”?

Uitați-vă în jur! Vă place „normalitatea” în care trăiți? Sunteți mândri de societatea din ziua de azi? De oamenii care nu mai țin cont de nimeni și de nimic? Așa vreți să arate copilul meu? Asta îmi dați la schimb ca să-l acceptați?

Dacă mulți adolescenți de vârsta lui fumează, înjură, se bat, se urăsc, se jignesc, și-au început deja viața sexuală, sunt obraznici cu părinții, cu profesorii ori cu străinii așa trebuie să facă și copilul meu. Dar de ce?

Am un copil bun, pur și curat. Am un copil care iubește oamenii, viața și armonia. Am un copil cu care, dacă toți ar semăna, lumea în care trăim ar fi infinit mai bună. Am un copil care nu suportă nici măcar un ton ridicat, nici măcar o față tristă.

Am un copil vesel și optimist, care trăiește din plin fiecare secundă din viața sa. De ce aș vrea să schimb asta? Pentru că a avut ghinionul să se nască într-o lume imperfectă și dură? Trebuie să-mi schimb copilul meu cu autism într-un mic ticălos, ca să primească locul lui la masa „normalilor”?

E atât de frumoasă lumea în ochii lui David, încât am ajuns eu să mă hrănesc cu principiile lui, să judec totul după regulile lui, să mă țin departe de tot, toți și toate lucrurile care ne-ar zgudui norișorul nostru roz pe care ne-am cocoțat.

Da, știu continuarea: într-o zi n-o să mai fiu și nimeni nu-l va mai proteja de ce e în jurul lui. Crede-mă că știu asta. Dar de ce ai tu o problemă cu asta? Lasă-mă să mă bucur de viață în felul meu, întotdeauna există o speranță, o soluție. Va fi una și pentru băiatul meu! Dacă eu nu cred asta, atunci cine?

O întâmplare recentă la cinema ne-a schimbat definitiv

I-am promis lui fiu-meu că-l duc la „Tabăra”, filmul care este cu Selly, despre Selly, pentru Selly; că auzise de lansare și își dorea să-l vadă. Deh, să ne amestecăm cu normalitatea vâsrtei!

Zis și făcut. Rezerv bilete ca omul civilizat, mă duc cu 30 de minute înainte să nu-mi exprire rezervarea. În fața mea o gașcă de puști genul ăla „geeen” care urlau și făceau ca toți sfinții pe acolo.

Trag aer în piept, mă gândesc la hormonii lor, mă uit la David și-l asigur din priviri că e ok.

O să fie cu noi în sala?

– După cum arată, da, filmul ăsta e targetul lor.

Îmi fac cruce, iau nachos-ul, cola, biletele, copilul, trag aer în piept și intrăm. În sală intuneric beznă și multe râsete. Copiii plecați de acasă, zic. Cât poate fi de rău?!

Noi doi la film în ianuarie 2022 vs. focul din mijlocul pădurii și haosul în sală

Mă cocoț cu David la ultimul rând, acolo unde mereu ne luăm bilete, că ne duce capul să le rezervăm. Supriză, ultimul rând era plin de puști și de telefoane, care erau pornite pe TikTok.

– Mă scuzați, locurile 5 și 6 pe rândul G sunt ale noastre.

Tinerii încep să râdă. Îmi iau atitudinea serioasă și insist:

– Nu vă supărați, dar stați pe locurile noastre.

– Gen hai că ne mutăm, dacă „ie”!

Gen, treaba voastră, dar eu aici am bilete!

Se mută. Râd, vorbesc tare, vorbesc și cu cei de pe rândul din față și de pe rândul B, C.

Îi spun în șoaptă lui David că atunci când începe filmul va fi liniște.

Ei aș.

– Băăăă, uite-l pă Sebi!

– Ești, prost, ala e BRO!

Ha, ha, ha, ce față are Selly!

Ce bună e gagică-sa!

Apoi toți filmau. Bine, nu toți, dar majoritatea.

Băăăă, să nu-mi dai tag că te sparg!

Mă uit la David și îl întreb dacă e bine. Avea mâinile transpirate și încerca să-și țină zenul în frâu.

– Georgiana, când o să tacă? De ce nu poartă mască?

– Mamă, nu mă apuc să fac educație civică în mall la Rahova, că ajungem fardați acasă.

– Cum adică?

Las-o așa și hai să facem un exercițiu de supraviețuire.

Ideea filmului e simplă, „în trend”, „geeen” e belea după cum spuneau vecinii mei de scaun.

O adunătură de youtuberi, vloggeri TikTok-eri și influenceri de soi din România (toată floarea ce vestită cum ar fi zis Eminescu dacă i-ar fi văzut) adunați cu forța într-o tabără unde ar fi trebuit să li se scoată telefoanele din cap.

Totul era real și pe bune, adică fiecare star juca rolul vieții lui: Selly era chiar Selly, Smaranda era Smaranda, X era chiar X și Y, ai ghicit era chiar Y! Jucau medicru, oricum nu le păsa prea tare, la câți urmăritori se uită deja în gura lor, nu trebuie să-și mai dea silința.

Intriga filmului (așa se spunea pe vremea mea în desfășurarea narațiunii) începe când psiholoaga care se apucă să hipnotizeze straleții, să intre în capul lor ca să facă o lume mai bună pentru fiu-său. Fiu care era „infiltrat” printre influenceri, îi lua de, mă scuzați, turul pantalonilor și înjura ca la ușa cortului.

Poate l-a văzut biata femeie cum a ajuns la 10 ani și a zis să schimbe lumea pentru el. A fost o clipă în care chiar am înțeles-o. Așa fac și eu cu fiu-meu. Doar că al meu e autist și am ajuns să-i explic de ce „normalii” au ajuns în așa hal.

Evident că singurul ne-hipnotizat rămâne Selly (doar casa de producție e Selly media ceva) și încă unul fugit de la pușcărie care făcea pipi când la copaci, când în vază.

Selly aprinde un foc de tabără ÎN MIJLOCUL PĂDURII (geeen)- vezi foto dacă nu mă crezi; și meditează. Puțin. Apoi trece imediat la acțiune. Cheamă poliția. Băiat deștept. Aș fi chemat-o și eu, să-i oprească pe cei din sală să nu o vandalizeze.

Băiatul deștept ține un monolog filmat și probabil viralizat de către vecinii mei în care îi zice psiholoagei că fiecare influencer trebuie să spună ce vrea, să spună ce gândește și că, dacă tot are milioane (Apară-mi, Doamne, copilul!) de urmăritori, chiar se va ocupa de educația lor. Cum ar veni, mâine poimâine îi va lua locul lui Câmpeanu. Bine, dacă mă gâdesc puțin, n-ar fi o idee chiar atât de rea. Am glumit. Este.

Se termină filmul, tot nu se aprind becurile în sală, probabil că și la Liberty factura a venit de zici că direct din soare ne-ar veni lumina, caut gecile și văd ce e pe jos. Bag blitzul și fac rapid o poză.

Dacă e vreunul prieten cu Selly, să-i trimită poza asta, cu ce rămâne după urmăritorii lui în sala de cinema. Poate prima lui lecție de „educație” pe canalul de youtube cu milioane de urmăritori ar fi despre gunoaie.  Și despre cele ce trebuie duse la coș și despre…orice fel de gunoaie.

La final, David mă întreabă: „Era mai bine pe vremea ta, nu?”

„Era, mamă! Poate n-aveam noi un Selly care să ne lumineze, dar aveam o mamă și un tată care ar fi intrat în pământ de rușine dacă n-am fi comportat așa „în lume”.

Ceva bun? Sosul de brânză de la nachos!

CITEȘTE ȘI: Există fericire la braț cu autismul – scrisoare pentru mamele care au copii speciali și sunt la început de drum

„De ce trebuie să fiu normal, dacă eu sunt autist?”

După întâmplarea asta cu filmul „Tabăra” am luat o decizie radicală. Și totul a început cu întrebarea lui David „De ce trebuie să fiu normal, dacă sunt autist?”

David pune întrebări bune. De fapt, foarte bune. Profunzimea lui uneori mă pune și pe mine pe gânduri. În felul lui, îmi trage un semnal de alarmă și am să țin cont mereu de lucrurile pe care mi le spune, pe care nu le acceptă. Fără rabat. De ce? Pentru că îmi iubesc copilul, pentru că iubesc faptul că am un copil cu autism, pentru că mă fascinează cum funcționează mintea lui.

David are dreptate: nu trebuie să fie „normal”! Haina asta nu i se potrivește, l-ar strânge mereu și l-ar face să sufere și ar uita să mai fie el însuși, n-ar mai fi „bunătate pe pâine” cum îmi place să-l alint.

Întrebarea lui David m-a trezit cu totul la realitate: vom merge împreună la braț cu autismul, „cu zâmbetul în sus”, încercând să respectăm și să iubim lumea în care trăim. E o lume frumoasă care a uitat să zâmbească, care e prea copleșită de problemele vieții cotidiente, care a dat uitării bunătatea și toleranța.

Dar nu-i nimic. Undeva, un copil cu autism adoarme și se trezește plin de speranță și de iubire. El speră ca toți din jurul lui să aibă inima deschisă și sufletul curat. În mintea lui, va veni o zi în care oamneii nu se mai ceartă, nimeni nu țipă, în care va fi suficient să FIM nu să PĂREM normali.

Și dacă el crede asta, există speranță! Dacă David crede că lumea va fi mai bună și vom trăi cu toții ca o mare și frumoasă familie, și eu cred asta. Pentru că doar speranța că va fi bine ne ține cu adevărat în viață!

  • Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI
  • Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pe pagina de Facebook, unde marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa