Tocmai s-a întors fiică-mea cu familia ei (soțul și fetița) din vacanța de vară de patru zile, în Bulgaria. Nu prea încântați. Dar nici n-au plecat cu mari așteptări. Că au fost și anul trecut, și, la fel, au venit cam dezumflați. N-ar fi optat ei pentru Buglaria dacă nu era asta mică, Victoria. Argumentul în favoarea acestei destinații a fost un drum de numai cinci ore, pe care fata l-a suportat destul de bine. Mai bine decât au sperat.
Mă gândeam zilele trecute la cât de plimbați sunt copiii din ziua de azi în vacanță. Bine, nu toți… Până la aproape doi ani si jumătate, pitica a fost deja de două ori în Bulgaria și o dată în Grecia, o dată la noi, la mare, și de nici nu mai știu câte ori la munte. Și e apă de ploaie pe lângă cei care au văzut Disneyland-ul sau au fost în Laponia, acasă la Moș Crăciun, prin Bali, Maldive și cine mai știe pe unde! Păi eu am văzut prima dată litoralul românesc la 14 ani, și-atunci pentru că am avut baftă să câștig o tabără gratuită! La Năvodari, când era în glorie. Că altfel, cine știe câți ani ar mai fi trecut…Deși locuiam teoretic aproape de litoral, în București.
”Trei ligheane” și o gârlă
Vacanța de vară însemna pentru mine, în cel mai fericit caz, două săptămâni la Târgu Ocna, unde locuiau maică-mea, soțul ei și frate le meu. Bucuriile se reduceau la a merge dimineața în grădină să văd dacă s-a mai copt ceva zmeură și permisiunea să mergem la scăldat pe malul Trotușului. Când și când – dar nu în fiecare an! – făceam o excursie pe muntele Măgura, în familie, sau o vizită la Slănic Moldova. Unde mă puneau să beau apa aia minerală puturoasă de la izvorul nu-știu-cât. Și cam asta era tot.
În rest, îmi petreceam verile acasă, la București, pe stradă, jucând volei sau plimbându-mă cu biciclete împrumutate „cu tura”. Ceva mai târziu, în adolescență, se punea semnul „egal” între zilele de plajă pe terasa blocului și de 3-4 ori la celebrul ștrand „Trei ligheane” din Drumul Taberei. Asta numai și numai dacă demonstram că merg cu o colegă sau prietenă pe care maică-mea s-o placă, după criterii doar de ea știute.
La mare, invitate de prieteni
Nici fiică-mea nu a avut parte de vacanțe spectaculoase, chit că s-a născut în ˈ89. Scosese România nasul în lume, era libertate de circulație, bani nu erau. Cel puțin la noi nu erau. Dar ce spun eu aici?! Nu puteam nici măcar visa să plecam în vacanțe dincolo de graniță! Singura evoluție a fost că ea a mers la mare mai devreme decât mine. Tot pe mocangeală… Ne-au luat cu ei prietena mea Cătălina și soțul ei, Cristi, în ultima vară de dinaintea plecării lor definitive în America.
Aia a fost o vacanță pe cinste! Împrumutaseră o mașină de la un unchi care stătea în Constanța și am schimbat zilnic stațiunile și plajele. Am mâncat numai pe la restaurante, iar așa ceva nu mai trăisem până atunci!
Vacanța de vară, la țară
În rest, fiică-mea își petrecea vacanța de vară, ca și mine, acasă. În fața sau în spatele blocului, pe o pătură pusă la umbră, împreună cu alți copii. Care nu aveau nici ei unde să plece, nici măcar la vreun bunic, la țară. Ah, mint! A fost plecată de două ori. Într-o vară a stat două săptămâni la curte, la Bragadiru, la o colegă de serviciu care era în concediu. În alt an la țară, la Chiselet, undeva prin județul Călărași, la mama unei foste colege de liceu.
La Chiselet a stat vreo lună, dar mergeam săptămânal să-i duc diverse lucruri de la București. Inclusiv pâine, că la cuptorul din comună se cocea pâine doar o dată pe săptămână. Femeia era în vârstă și nu mai avea atâta putere să se duca la magazinul universal din „centru”, să cumpere cele de trebuință. Plus ca ar fi trebuit să plece cu fiică-mea după ea și i-ar fi fost mult prea greu. Așa că de la week-end la week-end ne spunea ce-i trebuie, și noi, eu și fiică-sa, îi duceam. Și îi lăsam și bani pentru rația zilnică de lapte proaspăt muls, pe care îl cumpăra pentru copila mea de la o vecină, tușa Vasilica. Asta cu laptele era la categoria răsfăț!
Pierdută pe… uliță
Nu știu în amănunt ce făcea și cum se distra fiică-mea acolo, la Chiselet, mai mult singură, în curte. Că avea vreo 4-5 anișori și nu prea erau copii de vârsta ei. Știu însă că într-o sâmbătă, când am ajuns la ea, am găsit-o pe bătrână dându-se de ceasul morții că s-a pierdut fata. Că ieșise la poartă și nu mai e. Am zis că o iau razna. Degeaba îmi spunea că de găsit, o găsim, că n-are unde să se ducă departe. Că doar ce a scos din fântână o găleată de apă și fata a și dispărut de pe băncuța din fața porții. „Păi bine, bre, mata lași copilul să stea pe bancă, afară, la poartă, singur?!” Degeaba îmi zicea că acolo toată lumea se cunoaște cu toată lumea și de găsit, o găsim.
Am luat-o în lungul uliței prăfuite, din casă în casă, întrebând dacă n-au văzut o fetiță, așa și așa. Abia în capăt de tot am găsit-o, într-o curte. Stătea pe pământ și zgârma cu o lingură, punând pământul într-un borcan. M-a luat capul când am văzut-o cum era îmbrăcată, nu știam dacă să râd sau să plâng. Era în picioarele goale și îmbrăcată cu o bluză albastră de trening, de adult. Bluză care, de n-ar fi fost legată în talie cu un cordon de la un capot înflorat, ar fi măturat ulița cu poalele. Și cu mânecile suflecate până la umărul bluzei, de ziceai că-i Păcălici din cărți.
„Cine și-a pierdut copilul, o să-l caute”
Cum ajunsese fata mea acolo? Trecuseră pe uliță, într-o căruță, unii care vindeau pepeni, și a mea s-a găsit să se țină după ei, mergand în spatele căruței precum câinele. Oamenii în curtea cărora am găsit-o au văzut-o și mai întâi s-au gândit că era a negustorilor de pepeni (la cum era îmbrăcată, nici nu era de mirare!), i-au întrebat de ce nu iau și copilul în căruță, că-i mic și-o fi obosit. Ăia au zis că nu-i a lor, ăștia s-au temut că dacă nu o opresc la ei cine știe pe unde ajunge.
Vorba aia cu „toată lumea se cunoaște cu toată lumea” numai în cazul nostru nu a fost valabilă. Noroc că oamenii ăia s-au gândit ei că cine și-a pierdut copilul, o să-l caute. De aia au și lăsat-o în curtea din față și i-au dat de lucru, să o poată vedea oricine trece pe lângă poarta lor.
Lia, Vasile și plimbările cu tractorul
În week-end, când mergeam la fată, erau două zile de răsfăț și distracție. Fosta mea colegă de liceu era prietenă cu un cuplu de acolo, din Chiselet. Stăteau în singurul bloc existent în comună, un bloc cu două etaje, dacă îmi amintesc bine. Era blocul în care locuiau ăia mai cu moț: alde doctorul, învățătorul și alte mici oficialități din astea. Prietenii ăștia erau și ei tot cu nițel moț. Adică ea, Lia, ca era doamna inginer agronom.
Mergeam la ei, cu tot cu copil, să facem baie în cadă, că nu ne prea pria ligheanul. Făceam porumb fript pe jar și scoteau ei vișinată din aia bună, din anul trecut, trasă la sticle. N-aveau copii, dar tare le mai plăceau. De asta o lăsau pe fiică-mea să facă tot ce-și dorea, ba o mai și întărâtau. În colecția amintirilor ei din vacanța de vară sunt plimbările pe terenul cooperativei, cu tractorul, cu Vasile, soțul Liei, și incidentul cu mușcătura câinelui din grădina așa-zisului bloc. După ce ăla, sătul de cât îl călărise, a capsat-o doar cât s-o avertizeze, îmi aduc aminte că i-am zis: „Poftim! Îți mai trebuie câine?” La care ea mi-a răspuns: „Da, da´ numai să fie mic!”
Fără „Cum mi-am petrecut vacanța de vară”!
Nu e nimic rău că, azi, copiii au vacanțe în țări străine, în țări exotice sau că merg în tabere tematice. Faptul că au ocazia să cunoască alte culturi, să-și lărgească orizonturile, nu poate fi decât un câștig pentru ei. Sunt norocoși că s-au născut și că trăiesc în alte vremuri, cu mult mai multe posibilitati decât am avut noi sau copiii noștri. Doar că neștiind cât de puțin am avut noi din acest punct de vedere sau cât de puțin au și azi atâția alți copii, cred că nu știu să aprecieze ce li se oferă. Sper din tot sufletul că, la școală, la revenirea din vacanță, copiii nu mai primesc ca temă redactarea unei compuneri cu subiectul „Cum mi-am petrecut vacanța de vară”. Pentru că alții nu ar prea avea ce să scrie…
