În urmă cu câțiva ani, când copiii mei erau mici, aveam un blog și un cont de Instagram cu destul de mulți urmăritori. Postările mele din social media strângeau uneori sute de like-uri. Scriam despre școală și diverse probleme sociale, pentru că sunt genul de om căruia-i place să spună ce gândește. Doar că, la un moment dat, am fost nevoită să renunț la postările mele online. Din cauza lor, copiii mei ajunseseră victime ale bullying-ului.
În 2009, redacția în care lucram de mai bine de cinci ani era în declin, așa că am acceptat un job în comunicare, pentru că facturile trebuiau plătite cumva. După câteva luni, pentru că-mi era dor să împărtășesc informații și gânduri, m-am gândit să îmi fac un blog. Am ales mai întâi o variantă gratuită, pe o platformă de profil. După un timp, pentru că avem deja mulți urmăritori constanți, am cumpărat un domeniu propriu și mi-am făcut un site serios. În paralel, scriam și pe Facebook, postam pe Instagram. Practic, avem o viață și în mediul online.
În acei ani, aveam un singur copil, era încă micuț. Mai apoi s-a născut și cel de-al doilea, iar după terminarea concediului de maternitate, m-am întors la dragostea mea dintâi, jurnalismul. Nu m-am temut să mă expun online, chiar îmi plăcea. Nu din dorința de a fi cunoscută, ci mai degrabă pentru că simțeam că am lucruri de spus. Nu mi-am imaginat niciodată că o să renunț la acest mod de a funcționa, care se potrivea perfect cu modul meu de a fi.
„Mă-ta e jurnalistă d-aia?”
Numai că într-o zi am început să îmi pun reale semne de întrebare. Fiica mea, care era deja în clasa a VI-a, a venit de la școală foarte supărată pentru că un coleg de la o altă clasă a început să strige după ea pe culoarele școlii: „Ce mă, mă-ta e jurnalistă de-aia?! Are blog?!”. Inițial i-am zis să nu îl bage în seamă. I-am explicat că sigur nu știe care e diferența dintre a scrie pe un blog și a fi jurnalist. Și, până la urmă, asta era (și este) meseria mea. Dar șicanările au continuat. Colegul nu s-a potolit până nu am avut o discuție cu diriginta lui.
A mai trecut ceva timp, probabil vreun an, până când am avut parte de o întâmplare care m-a făcut să reevaluez total modul în care mă raportez la activitatea mea din social media. Într-o seară, fiică-mea a venit supărată de la joacă, din parcul din apropierea casei. Ne-a povestit cum niște copii trimiteau unii altora pe WhatsApp fotografii cu ea luate de pe contul meu de Instagram. Copilul meu nu avea la acea vreme niciun cont de social media. Iar cei care făceau asta nici măcar nu erau de la ea din școală, nu erau copii cu care petrecea timpul în mod obișnuit. Erau probabil niște vecini de cartier cu care se intersecta din când în când, în acel părculeț dintre blocuri. Cu toate acestea, reușiseră, cumva, să afle nu doar cum o cheamă pe fetița mea, ci și numele meu real, și userul meu de pe Instagram.
Pericolul vine de unde nu te aștepți
Se pare că cineva salvase din Instagram-ul meu câteva poze cu fiica mea, le editase în fel și chip, iar apoi le distribuise într-un grup de WhatsApp. Contul meu era creat în special pentru fotografii din vacanțe sau din locurile în care călătoream. Rareori publicam fotografii cu chipurile noastre. Și totuși, câteva imagini au fost suficiente ca niște copii să transforme imaginea fiicei mele într-o glumă „numai bună” de distribuit pe grup.
Am reușit să aflu de la cine a pornit totul. Am obținut și numărul de telefon al fetei cu pricina, care era de aceeași vârstă cu fiica mea. Am sunat-o și am rugat-o să îmi dea la telefon unul dintre părinți. Inițial, s-a rățoit la mine, pe un ton foarte arogant. I-am spus că vreau să vorbesc cu un părinte pentru că am toate dovezile de bullying și că voi merge cu ele, atât la școala unde învață ea, cât și la poliție. Eram furioasă, dar și speriată, în același timp. Realizasem că pierdusem controlul asupra unor imagini pe care eu însămi le pusesem pe internet.
Când nici adulții nu înțeleg…
Într-un final, fetița l-a chemat pe tatăl ei la telefon, cu care am avut un dialog aproape absurd. După ce i-am povestit cele întâmplate și ce urmează să fac în această privință, domnul mi-a declarat – nonșalant – că el nu vede nimic rău în asta: „s-au jucat și ei!”, iar „pozele erau oricum publice”. Am încercat să îi explic că fotografiile noastre erau la fel de „publice” cum sunt produsele pe raft la magazin. Sunt expuse acolo, dar nu le putem lua după bunul plac. Da, imaginile sunt expuse pe Instagram, dar sunt în „raftul” cuiva, nu ni le putem însuși, nu le putem edita pentru a ne bate joc de cineva. Sunt aproape convinsă că domnul în cauză nu a înțeles mare lucru din ceea ce încercam să îi explic. Însă faptul că am tot repetat formula „sesizare la Poliție” și „sesizare la școală” a făcut ca a doua zi să dispară brusc, și grupul de WhatsApp al celor din parc și orice interacțiune între fiica domnului și a fiica mea.
Din acea seară, mi-am schimbat setările, am pus contul de Instagram pe „privat” și am șters toate fotografiile în care apăreau fețele copiilor mei. La fel am procedat și pe Facebook. Probabil, tot ce făcuse acea copilă era, în mintea sa, „o joacă nevinovată”. Însă eu realizasem că unii pot merge mult mai departe. Da, se pot salva pozele cu copii de pe conturile părinților, și pot fi folosite în scopuri pe care nici nu vreau să mi le imaginez, pe site-uri pe care nu-mi doresc niciodată să le accesez. Și acum, din cauza (și datorită) acestei neplăcute întâmplări, copiii mei – acum suficient de mari încât să dețină legal conturi de social media – nu postează absolut nicio fotografie cu ei.
Atenție la ceea ce postăm online
Multă vreme am crezut că „pericolele internetului” înseamnă străini dubioși, conturi false sau oameni rău intenționați care stau ascunși în spatele unor ecrane. Nu m-am gândit niciodată că, uneori, „pericolul” lua chipul unor copii de 12-13 ani, care truchează fotografii ca să râdă unii de alții pe un grup de WhatsApp. La această vârstă, unii nu pot înțelege că, dincolo de glume și meme-uri, se află un copil real, care merge a doua zi la școală cu teamă, cu stomacul strâns.
Nu spun că părinții trebuie „să dispară” complet din online și nici că trebuie să ne creștem copiii într-o lume fără fotografii și amintiri. Dar cred că mulți dintre noi am uitat ceva esențial. Internetul nu este un album într-un sertar. Este o vitrină uriașă, luminată permanent, în care imaginile copiilor noștri pot ajunge la oameni pe care nu îi știm și nu îi vom cunoaște niciodată. Uneori, pentru câteva like-uri și inimioare, pentru iluzia că împărtășim ceva frumos pe internet, prețul îl plătesc exact copiii noștri – pe care încercăm atât de mult să îi protejăm.
