La începutul verii 2025, o tânără de 16 ani s-a sinucis de frica Evaluării Naționale. Conform informațiilor publice, adolescenta era orfană de mamă, iar tatăl lucra în străinătate. Deci e foarte posibil ca școala să nu fi fost prima și singura sursă de anxietate, dar pare să fi fost cireașa de pe tort. Cum timpul zboară și copiii mei se apropie cu pași repezi de examenele adolescenței, mă gândesc tot mai des la atitudinea cea mai înțeleaptă pe care s-o abordez ca mamă referitor la calificative, note, concursuri, premii, examene, alegeri de viitor.
Sunt conștientă că îmi va fi foarte greu să mă desprind de propria experiență școlară. Am fost un elev care a învățat enorm și a crezut cu tărie că cine are carte are și parte. Venind dintr-o familie modestă, nu am avut alte opțiuni de a zbura din cuib, iar pe vremea mea nu prea se investea în activități extrașcolare, cum ar fi sportul sau artele. Așa că am studiat și am citit mult, am participat la zeci de olimpiade și până la terminarea facultății am tot bifat titluri de șef de promoție. După atingerea unui obiectiv academic, mulțumirea mă ținea maxim 2 zile, apoi îmi fixam un nou țel.
A fi olimpic internațional sau șef de promoție deschide niște uși, dar nu rezolvă marile probleme ale vieții
Probabil că asta m-a ținut departe de anturaje proaste și alegeri nesăbuite, dar de copilărie și adolescență nu m-am bucurat cu adevărat. Uitându-mă în urmă, regret, de exemplu, că nu am petrecut mai multe vacanțe la bunica în Maramureș, că n-am citit mai mult în afara lecturilor obligatorii la școală, că n-am investit într-un hobby. Nu prea trăiam în prezent, așteptam mereu să treacă timpul și să ajung în etapa următoare a vieții. Să vină repede liceul, apoi facultatea și să devin odată și eu adult responsabil.
Până când m-am măritat la 29 de ani, îmi investisem toată energia și toate așteptările în partea academică și profesională, iar la bucătărie știam să fac ouă ochiuri și cartofi prăjiți cu salată. În domeniul culinar nu am evoluat prea mult de atunci, dar slavă Domnului că venirea copiilor mi-a mai nuanțat părerile despre importanța școlii în viața omului.
A fi olimpic internațional sau șef de promoție deschide niște uși, dar nu rezolvă marile probleme ale vieții. De când am devenit mamă, provocările profesionale au crescut exponențial. Echilibristica pe care un părinte – în special o mamă – e nevoit să o facă pentru a-și îndeplini toate rolurile pe care le are în societate aduce mult cu mersul pe sârmă. Nu pot să spun nici pe departe că eu am reușit să găsesc acest echilibru, sunt încă într-un lung proces de devenire, învăț zilnic să fiu mamă și om. Și acest lucru mi se pare mult mai dificil decât orice examen academic pe care l-am susținut vreodată.
Un examen nu valorează cât o viață de om
Viața mea arată foarte diferit față de cum mi-o imaginam eu – naivă – acum 20 de ani. Ceea ce nu e neaparat un lucru rău. Dar poate dac-aș fi fost un elev mediocru, renunțările profesionale care au venit la pachet cu maternitatea n-ar fi fost resimțite așa de abrupt. Nu vreau nici pe departe să afirm că școala sau examenele n-ar fi importante. Ba dimpotrivă. Dar cred că atât profesorii, cât și părinții ar trebui să pregătească mai mult tinerii pentru viața reală de adult, pentru eșecurile inerente.
Azi mai mult ca oricând, cu o pandemie care a trecut peste noi, cu un război în vecinătate, cu inteligența artificială care a început să ne ia job-urile, cu forță de muncă mai ieftină în alte țări, tinerii au nevoie de o inteligență emoțională mai mare ca să se adapteze noilor realități. Nu e suficient să pășească în câmpul muncii cu cunoștințe teoretice, ci au nevoie de niște abilități care să îi ajute să facă față societății volatile în care trăim. Cred că au nevoie să li se spună că e în regulă să greșească, că o eroare nu e un capăt de lume, că un examen picat poate însemna la un moment dat o altă șansă, că traseul se mai poate reconfigura. Mai ales la 16 ani. Că un examen nu valorează cât o viață de om.
Aud din diverse părți că tinerii de azi ar fi mai labili din punct de vedere emotional, că la orice pas îi paște depresia. Poate greșește undeva și parenting-ul modern care plasează copilul pe un piedestal, pe o poziție intangibilă. Poate nu e chiar sănătos să-i spui mereu copilului că e cel mai bun, cel mai frumos, că e în stare și are dreptul să facă și să devină absolut orice, că practic lumea e toată a lui. Nici critica și comparațiile cu care am crescut noi, dar parcă nici răsfățul de azi. Cu cât mai mare e amăgirea, cu atât mai dureros vine dezamăgirea.
„Dar Georgică cât a luat la matematică?”
Dar nu e deloc simplu ca părinte să te detașezi de spiritul competiției cu care ai crescut tu însuți. Și mie îmi vine pe pilot automat să-ntreb ce calificativ a luat și Georgică la matematică. Am plecat cu plânsul în gât de la un concurs de pian la care unul din băieți a luat premiul al 2-lea, fiind destul de evident nedreptățit, în timp ce el era chiar bucuros de experiența în sine. Fiind încă neviciat de pornirea de a fi mereu primul, el nici nu remarcase problema. Uneori mă surprind la timp având o atitudine prea competitivă când vine vorba de copii și-mi trag niște palme imaginare. Alteori, mă trezesc prea târziu.
Pe de altă parte, societatea în care trăim nu încurajează meritocrația și valoarea, ci câștigul facil, așa că nici nu ai mereu credibilitate în fața copilului când încerci să-l convingi de importanța școlii tradiționale. Dacă aparent mulți trăiesc din reel-uri pe Tik-Tok sau dând două mailuri la o cafenea, cum să-l motivezi pe copil să se pregătească pentru un examen? Pur și simplu nu-i vede rostul. Sau, invers, cum să-l ajuți să nu-i acorde o importanță capitală și să nu se lase copleșit de emoții? Nu știu nici eu exact. Păcat însă că e nevoie de evenimente tragice care să ne scuture din amorțeală și să ne determine să ne gândim iar la rolul și presiunea școlii în viața noastră și a copiilor noștri.
Oana Brumă este traducător și interpret autorizat de neerlandeză și mamă a trei copii: 2 băieți de 9, respectiv 8 ani, și o fetiță de 5 ani. Simte că în social media există multă impocrizie când vine vorba de maternitate, creșterea copiilor și provocările aferente și își dorește ca, prin articolele ei, să prezinte și o fațetă mai realistă a situației.
O găsiți pe Oana și AICI.
