„Eu o să fac invers față de cum a făcut mama”- aceasta este promisiunea pe care și-o fac părinții nemulțumiți sau traumatizați de propria copilărie. Fac parte din această categorie. Însă în ciuda hotărârii cu care mi-am făcut această promisiune, nu am reușit să o respect 100%. Unele lucruri reușesc cumva să rămână atât de bine fixate încât nu se dau duse cu toată împotrivirea. Ori sunt perpetuate fără ca măcar să realizăm că repetăm povestea. Într-o mai mică sau mai mare măsură.
În aspectele esențiale, cele la care am ținut cel mai mult, am reușit să fac altfel decât a făcut mama. În cele minore, în care i-am călcat pe urme, mi-a atras atenția fiică-mea că o iau razna. Și asta pentru că eu, cu gura mea, i-am zis la un moment dat, când maică-mea era într-un recital de-ale ei: „Dacă mă vezi că încep să semăn cu bunică-ta, să-mi spui asta!” Iar fata nu m-a cruțat și bine a făcut. În unele aspecte, în care nu am făcut ca ea, nu am făcut nu pentru că aș fi fost atât de atentă și hotărâtă să fac lucrurile total invers, că m-aș fi autocenzurat atât de bine, ci pentru că nu am fost în acel context. Și sunt sincer fericită că n-am fost. Iată ce am reușit să fac altfel și ce nu:
Eu și fiica mea, mereu împreună. De nedespărțit
În primul rând, nu mi-am lăsat copilul nou născut, de la două luni până la 13 ani, în grija bunicilor, pentru ca eu „să-mi trăiesc viața” la câteva sute de kilometri distanță. Pentru mine, asta a fost de neconceput. Mi-am construit relația cu copilul atingere cu atingere, respirație cu respirație și clipit cu clipit. Mi-a fost permanent foame de prezența fiicei mele. Am vrut și am avut o relație caldă, de iubire profundă, necuprinsă în cuvinte. Ea a fost cealaltă jumătate a mea, cealaltă bătaie a inimii, una sistolă și cealaltă diastolă, ea a fost completarea și împlinirea mea. Am iubit-o și o iubesc egoist și greu de împărțit cu cineva. Când a plecat la casa ei, am simțit că nu mai am aer să respir.
- CITEȘTE ȘI: Distanță de 20 de ani între nașteri. „Am decis să mai fac un copil când fiica mea a plecat la facultate”
Diferențe între frați
N-am făcut diferențe între copii. Eu am avut doar fata, nu și un al doilea copil pe care să îl favorizez „pentru că el e mai mic”, pentru că e baiat sau pentru că s-a născut dintr-o dragoste mai mare decât cea din care s-a născut primul. Că a fost mai dorit sau cu adevărat dorit. Toate mamele de doi sau mai mulți copii vor spune că îi iubesc în mod egal pe toți și că în inima unei mame toți copiii ocupă locuri egale. Eu, copil fiind, am simțit însă altceva.
Ușa deschisă pentru prieteni
Am avut toată copilăria și adolescența o uriașă nemulțumire. Chiar mai mult decât nemulțumire. La mine acasă nu puteau veni colegi sau prieteni. Casa era ca o fortăreață. Mi-ar fi plăcut (Doamne, cât de tare mi-ar fi plăcut!) să poată veni la mine măcar o colegă de clasă, măcar o prietenă, să ne jucăm împreună, să ne facem lecțiile sau să stăm de vorbă, ca între fete. Nu aveam voie. Nu știu de ce. Când am devenit adolescentă, am început să primesc și explicații. Mama le găsea tuturor câte un defect: una era… cu pielea închisă la culoare, alta era îngâmfată, alta se îmbrăca „nepotrivit” (formularea era mult mai dură). Pe niciuna nu o vedeam cum o vedea ea, erau prietenele mele și atât. N-am avut petreceri aniversare, n-am avut petrecere de majorat. Lucrurile acestea le-am schimbat ca mamă, eu devenind și prietena prietenelor fetei mele.
Bomboanele și dragostea
Pot să înțeleg că i-a fost greu să crească, dintr-un moment al vieții, singură, doi copii, unul de 14 ani și celălalt de 16 ani. Dar nu îmi amintesc să fi fost întrebați vreodată: „Ce ați vrea să mâncați, ce v-ar plăcea să gătesc?” Sloganul era: „Mănânci ce-ți pun în blid și zici bogdaproste că ai ce mânca!” Iar asta în condițiile în care, îmi amintesc foarte bine niște secvențe, sieși își oferea mici plăceri culinare și răsfățuri. Pe ascuns, credea ea. Meteahnă derivată din egoism, greu de scuturat, păstrată și azi. Și asta am făcut diferit. Nu putem înghiți fără copilul meu nici bomboanele cu care eram serviți de ziua vreunui coleg de serviciu. I le aduceam fetei, împachetate într-un șervețel.
Am înlocuit răceala cu multă căldură
Poate să pară de necrezut, dar este adevărul gol-goluț: de la mama nu am primit îmbrățișări sau săruturi. Nici măcar de ziua mea. Dar nici n-am tânjit după ele, pentru că bunicii mi-au dat toată dragostea lor. Cum și eu le-am dat-o pe a mea. Bunicul „a plecat” când aveam 9 ani, bunica atunci când aveam 16. La vârsta aceea, chiar să fi existat vreo intenție a mamei de manifestare a afecțiunii, ar fi fost respinsă. Așa am auzit că fac cam toți adolescenții. Mulțumesc lui Dumnezeu că fiică-mea nu a trecut prin faza asta, că a primit și dat mereu dragoste. Mereu.
„Ai voie ce n-am avut eu!”
Dacă în copilărie nu mi-am putut primi acasă prietenii, în adolescență n-am avut voie nici să merg eu la ei. Să rămân o noapte la vreo fată?! Așa ceva nu intra în discuție. N-avea niciun rost să încerc să cer voie! Să merg la ziua cuiva și să mă întorc dimineață?! De neimaginat. O noapte la discotecă? Trebuia să fii nebun de-a binelea să visezi la așa ceva. Restricțiile acestea, toate, existau numai pentru mine, nu și pentru frate-meu. De ce? Dintr-o frică și dintr-o neîncredere care nu se bazau pe absolut nimic: „Unde să te duci tu? De unde știu eu unde te duci și ce faci, de unde să știu că nu mă minți?! Și după aia să vii la ușă cu burta la gură, să mă faci de râsul lumii…”
Nu, copilul meu nu a fost izolat, nu a trăit într-o colivie. I-am permis tot ce nu mi-a fost mie permis și am avut încredere în ea. De undeva din umbră am controlat, am verificat. Ca să o știu în siguranță. Uneori am făcut-o fățiș, direct, alteori am făcut-o atât de discret încât nici n-a știut. Când am avut convingerea că n-am niciun motiv să mă tem, am renunțat la „statul în gardă”. N-am mai avut motive să mă tem de când am văzut ce și cum gândeste, cum vede unele lucruri și cum le cântărește, cum le judecă, atunci când îmi povestea întamplări, situații și atitudini din cercul ei de prieteni. N-am mai avut motive să mă tem când am văzut ce principii i se conturează, ce tolerează și când devine intransigentă, ce consideră normalitate și ce pune dincolo de granița ei. Și a moralității.
Am fost mereu prietene, suntem prietene. Așa că nu aș spune că a fost un act de curaj să o las să plece, la 18 ani, împreună cu alte două prietene de vârsta ei, în prima vacanță în afara țării. Am fost doar foarte fericită că am putut să-i fac acest cadou. Și foarte emoționată.
Studii, cu orice preț
Am vrut să urmez o facultate. Dreptul. Și m-am pregătit pentru asta. Fără meditații. „Am mâncat” manualul de Economie politică și pe cel de Filosofie. Înainte de depunerea dosarului, cand mi-am anunțat intenția, cu o secure nevăzută mi-au fost retezate aripile cu tot cu umeri: „Facultate?! Ce-ți trebuie facultate? La muncă! Destul m-am chinuit să vă cresc dintr-un salariu! În casa asta trebuie să plătești ca să stai.” Așa că m-am dus la muncă. La o fabrică de încălțăminte.
Cu fiică-mea, au stat lucrurile pe dos. După liceu a zis că se duce să-și caute serviciu pentru că vrea „să facă bani”. Mi-a spus că nu crede în utilitatea acelui carton numit diplomă. A fost cu rugăminți, cu șantaj, cu ceartă, cu scandal și cu lacrimi. Eu – că TREBUIE să facă o facultate, ea – că nu vrea. S-a dus de gura mea până la urmă. După primul semestru mi-a spus că renunță, pentru că la acea facultate îmi cheltuie banii degeaba, că nu se învață nimic, că totul e un simulacru, că nimeni nu își dă interesul, nici studenții, nici profesorii. Li se spusese în față că dacă au serviciu pot să nu meargă la cursuri și că e suficient să-și cumpere cărțile recomandate de profesori.
Din iarna aceea, a început să câștige câțiva bănuți dintr-o colaborare. De două ori pe săptămână, preda Arte vizuale la un after school. În vară s-a înscris la o altă facultate, a absolvit-o, și lucrează și în ziua de azi la același after school, angajată cu normă întreagă. După mult timp, ani buni, a recunoscut că, de fapt, nu că nu-și dorea să meargă la facultate, dar s-a gândit că povara financiară ar fi fost prea grea pentru mine.
Ce n-am reușit să nu fac
Ceea ce s-a transferat de la mama și am adus în copilăria și adolescența fetei mele a fost tonul ridicat al vocii. Ar fi o ipocrizie să spun că nu ne-am certat niciodată, că nu am avut conflicte, că nu am reproșat și criticat. Iar când am făcut-o, am făcut-o pe ton ridicat. Nu îi era ceva străin, ceva nou. Trăind cu maică-mea în casă, l-a auzit și ea de multe, de prea multe ori. Doar că, în general, nu spre ea era îndreptat, ci spre mine. Când la rândul meu am ridicat tonul la fiica mea, ea m-a atenționat, așa cum îi cerusem. Prima dată, a doua, a treia oară, m-am enervat cumplit. Pentru că îmi era ciudă. Apoi mi-a părut rău, apoi mi-a fost rușine. De ridicat tonul tot nu m-am vindecat. O fac inconștient, incontrolabil. Doar că acum, dacă se uită mustăcind la mine sau îmi zice șugubeață „Ce ai, Antoaneto?!”, mă pufnește râsul.
Niciun părinte nu poate atinge perfecțiunea
Aș zice că intenția de a face lucrurile TOTAL diferit de cum le-au făcut mamele noastre, de a le face exact invers, nu prea poate fi de succes. Că vrei sau nu, tot vei prelua ceva de la modelul pe care l-ai avut. Și poate nici nu conștientizezi. Și poate nici nu vrei să recunoști. Sau poate că, devenind mamă la rândul tău, percepi lucrurile diferit. Că aspectele cu care înainte de a fi părinte, în propria copilărie/ adolescență/ tinerețe, nu erai de acord, acum au alte înțelesuri și au și justificări. Pentru că acum ești cu un picior în cealaltă barcă și le vezi diferit. Părinți perfecți nu o să putem fi (și nici măcar nu există), dar ne putem strădui să fim părinți buni. Cât de buni putem fi.
Dacă îți place cum scrie Laura Bogaciu, îți recomandăm să citești și alte confesiuni semnate de ea:
- „Obsesia pentru ordine și curățenie s-a transmis genetic în familia mea”. Teroarea scamei pe covor și a picăturii de ulei pe aragaz
- Copil sau câine? Amândoi. „Cine renunță la animal când se naște copilul are caracter josnic”
- „Principalul motiv de scandaluri și pedepse cu mama era ordinea și curățenia. Frica venea acasă la oră fixă…”
- Confesiuni de bunică: „Regulile părinților nu sunt negociabile și sunt valabile și pentru bunici”
- Confesiuni de bunică. „Te îngrozește gândul că ai putea face ceva greșit, intri în panică și pentru un strănut, vezi pericole unde nu există”
- „Sunt soacră și îmi bag nasul în familia copilului meu. Dar cu bune intenții!”
