Incredibil, dar adevărat: și eu am fost cândva în clasa I. Și la început chiar mi-a plăcut… Până să înțeleg că mersul ăsta la școală e obligatoriu în fiecare zi. Că nu poți face absolut nimic ca să scapi. Și până să înțeleg că tovarășa mea învățătoare nu era ca cele de la clasele 1 B sau 1 C. Ca tovarășa Olga. Sau ca tovarășa Iatan. Care în pauze erau înconjurate de copii, care îi țineau pe după umeri și aveau grijă să nu iasă în curte dezbracați când se lăsa frigul. Care nu țipau de se auzea până la elevul de serviciu, cel care făcea planton la intrarea profesorilor.
Oarecum eram pregătită că va trebui să-mi las jucăriile și să merg la școală, în clasa I, pentru că fusesem „amenințată” și cu un an înainte. Doar că scăpasem, pentru că exista o diferență de zece zile între data începerii școlii și împlinirea vârstei de 7 ani. Școala începea pe 15 septembrie, iar eu făceam 7 ani pe 25 septembrie. Și cum în anii de comunism nu exista dispensă de vârstă (nici nu cred că îmi doream) și trebuia să ai 7 ani împliniți, musai, ca să mergi la școală, a trebuit să mai aștept încă un an. Așa că m-am dus la școală, în clasa întâi, ditai capra, la 8 ani fără zece zile.
Înainte să meargă copilul la școala, mergea școala la el acasă
În vara dinaintea Marii Schisme între viața de huzur a copilului care nu fusese nici la grădiniță și viața de elev, mi-am văzut „torționara” cu ochii mei. Bine, a avut ceva de așteptat până să o văd și să mă vadă… Pe vremea aia, anii ´70, când preluau clasa I, înainte de începerea anului școlar, în vară, învățătoarele mergeau pe teren. Și băteau ele din ușă în ușă, pe la toți copiii care urmau să meargă la școală, cu un ditai catastiful la subsuoară. Un fel de recensământ, nu știu ce era sau cum se numea, dar ăsta era scopul. Să îi anunțe pe părinți, pe aparținători, că din toamnă veneticul e luat cu arcanul la școală. Și ăia să semneze că au luat la cunoștință, parcă așa îmi aduc aminte.
A venit și la noi. Trăia bunicul. Care era un tip destul de sobru, nu îi plăceau lui, în general, persoanele străine. Mai ales dacă erau dintre cele curioase. Și cumătra cu care s-a trezit la ușă era chiar genul ăla. Inițial, nici n-a vrut să stea de vorbă cu ea, nu a crezut-o că vine din partea școlii. A trimis-o să-și vadă de drum. Femeia, nu și nu. A deschis catastiful, în el era și numele meu, și data nașterii. Și s-a pus pe întrebări.
A răspuns bunicul la ele, dar când a ajuns la întrebările că unde sunt părinții (maică-mea locuia cu concubinul la vreo 300 km), că de ce sunt în îngrijirea bunicilor, i-a sărit țandăra. L-a călcat pe tataie fix pe bombeu. Și de parcă nu era deja prea mult pentru el, a vrut să intre și în casă, să vadă condițiile în care trăiește copilul.
Mi-a fost cumplit de frică de ea
Eu ascultam ca o codoașă din spatele ușii, că a ținut-o afară, nu i-a dat voie să intre în casă. Când am auzit-o spunându-i să mă aducă pentru că vrea să mă vadă, am fugit și m-am ascuns în cel mai strâmt loc din casă, între un recamier și sifonier. Credeam că o să mă ia cu ea, chiar atunci. Abia m-a convins tataie, cu greu, să ies de acolo. Când am dat ochii cu vietatea, mi s-a făcut părul-coamă, cum se face la câini, pe spate, când iau poziție de luptă. Nu mi-a plăcut de ea și pace. Avea o voce stridentă (deformație profesională, pesemne) și o claie uriașă de păr vopsit roșu strident, mai ceva ca al Rodicăi, cea care vindea semințe la intrarea în cinematograful „Lira”. Mi-a spus că o să-mi fie învățătoare și încerca să pară prietenoasă cu mine. Sau să-l impresioneze pe tataie, nu știu. Ce știu e că mi-a fost cumplit de frică de ea.
Gulerul apretat, florile mov și mirosul cărților
Când a venit 15 septembrie, tot bunicul a mers cu mine la deschidere. Îmi aduc aminte că a cumpărat din Piața Puișor un buchet de ochiul-boului, mov. S-a supărat pe el mamaie, i-a zis că alea-s flori de dus la cimitir, nu la școală. Dar nu mai era timp sa ia altele. Ce îmi mai aduc aminte din ziua aia e gulerul de la uniformă, un guler alb, care se prindea în nasturi, pe care mamaie îl apretase cu exces de zel. Abia l-a îndoit ca să ia forma gâtului, așa de scorțos era. Când m-am întors acasă aveam dungă roșie pe gât, de la cât mă frecase.
Îmi mai aduc aminte că am stat în curtea școlii, la careu, și s-a cântat Imnul, ăla vechi cu „Trei culori cunosc pe lume”. Apoi am mers în clasa cu parchet pe jos care scârțâia la fiecare pas și cu bănci de lemn proaspăt lăcuite și incomplet uscate. Îmi amintesc Abecedarul și cartea de Aritmetică, noi-nouțe, care miroseau atât de frumos. Și pe vipera cu părul roșu, pe care în patru ani nu am văzut-o niciodată să zâmbească. Și care nu a îmbrățișat pe niciunul dintre noi. Niciodată. Nici măcar atunci când începeam cu ea servitul cu bomboane, la zi aniversară.
Rușinea din prima zi de școală, din clasa întâi
Ne-a spus multe în prima zi de școală, n-am cum să mi le mai amintesc după atâta amar de vreme. Dar ce-mi amintesc e că ne-a zis că dacă vrem să vorbim trebuie să ridicăm două degete. Și că doar în „recreații” avem voie să mergem la toaletă. În rest, nu. Și că să mâncăm dimineața acasă, să nu venim cu pachețel. Nu mai țin minte de ce.
Nu știu cum și de ce, parcă în ciuda a ceea ce ne pusese în vedere, fix în acea primă zi de școală, m-a trecut nevoia. Mi-a fost frică să ridic cele două degete și să cer să ies. Și frică, și rușine. Am crezut că o să rezist până la plecare. N-am rezistat. Am făcut pe mine, așezată în bancă, și am încercat să fac dispărută balta punând Abecedarul pe ea. Când am ajuns acasă, i-am spus bunicului că eu nu mă mai duc la școală, fără să-i zic și de ce. I-am spus lui mamaie, pentru că cineva trebuia să îmi cumpere alt Abecedar. Cum m-a convins a doua zi tataie să mă duc la școală- nici asta nu-mi mai amintesc.
Nu am putut să uit și nici să iert
Învățătoarei mele cu părul roșu și fără niciun strop de empatie, îi sunt, oricum, recunoscătoare. M-a învățat să scriu de mână și să citesc. Cu litere de tipar știam deja să scriu. Învățasem în anul „de așteptare”, până să merg la școală, în clasa întâi. M-a învățat să socotesc. Cu toate astea, nu am putut să uit și să o iert pentru podul palmei cu care mi-a izbit fruntea de mi-a ricoșat capul în tablă. Și ploaia de reprosuri făcute cu vocea aia înaltă, metalică, în fața întregii clase, pentru că greșisem la numărătoarea cu bile roșii și albe din lemn, mai înaltă decât mine, ordinul zecilor și-al unităților.
După Revoluție, în anii ´90, am revăzut-o în Piața Drumul Taberei. Ieșise la pensie și vindea ziare la o tarabă improvizată din navete. Striga titlurile în gura mare, ca să atragă mușterii curioși. N-am simțit nevoia să mă duc la ea, să vorbesc cu ea. Însă m-a încercat un sentiment de milă. Nu mai era așa de aprigă cum o știam eu. O femeie în vârstă, gârbovită, dar cu părul vopsit tot în roșul ăla frivol. Probabil că, după atâția ani, încă îmi era frică de ea.
