Cu mâna pe telefon, soțul așteaptă ora hotărâtă de mine. La secunda în care s-a făcut 5 și jumătate, îl sună. După un singur apel, nașul răspunde, de parcă se trezise de câteva ore și băuse două cafele:
– Gata? E timpul?
Paranormal, nu alta! Îi spunem că nu e grabă, dacă ajunge până la șase e bine. Într-un sfert de oră era la noi. Ca tată responsabil a doi copii, bancheta din spate era pregătită cu pături protectoare, așa cum trebuie. Soțul mă ajută să urc în mijlocul unei crampe/contracții. Trântește ușa în urma mea și nașul îi dă bice.
– Nașule! Eu zic să vină și tăticul cu noi, poate e nevoie…
Oprește smucit – încă o dată, nașule, și livrez copilul aici! – dă înapoi și lasă tăticul confuz să urce în mașină. Nașul râde cu poftă de încurcătură preț de cinci minute. Eu doar pe înfundate, că nu-mi face bine. Numai tăticul nu râde, e tras la față: „Ce-a fost în capul vostru?” „Nimic! Ha-ha-ha!”
Anunțăm la recepție și sunt preluată cu un scaun cu rotile. Și-așa mi-era teamă să nu alunec. Doctorul confirmă: vine!
Ajung într-o cameră de nașteri, cu un singur pat, liniște, curat, fețe zâmbitoare, încurajări. Completez hârțoage din când în când. Primesc telecomanda și ascult muzică într-o veselie. La monitor îi aud bătăile inimii puiului meu. Suntem bine amândoi. Tati n-are voie să stea cu noi și nu știu dacă să mă simt ușurată sau deranjată de acest fapt. Nu țin deloc să fie de față la Marele Eveniment al zilei, așa cum vezi în toate filmele. După un timp mi se face anestezia epidurală. Abia dacă îmi mai dau seama de contracții, în rest nimic. Am și oxigen, pentru orice eventualitate. Mi-au înghețat picioarele, dar nu se poate face nimic. După o vreme, mi-e greu să respir. Am vorbit la telefon cu toată lumea până la ora 10. Mi-era somn, vroiam să închid și eu ochii un sfert de oră, să mă relaxez. De fapt aș fi vrut să pun pauză, să trag un pui de somn până a doua zi și apoi să continuăm.
Un îngeraș de asistentă vine și-mi dă un medicament. Îmi spune cuvinte magice:
– O să te simți obosită, o să simți că ți se închid ochii, dar nu e nimic, e de la medicament. Poți să stai liniștită, cu ochii închiși, e chiar recomandat!
În sfârșit! Fac exact cum mi s-a spus, dând vina pe medicament. Mă sună iar tati. Vorbesc cu el, cu ochii închiși, îi spun că mă simt foarte bine, că am primit un calmant ceva, nu știu ce, nici nu mă interesează, dar aș vrea și pentru acasă, la pachet.
Pe la 11 și ceva vine doctorul pregătit pentru naștere, se pare că era timpul. Nu prea înțeleg ce și cum trebuie să fac. Nu e bine cum împing. Dă-o naibii de treabă, cât poate fi de complicat să împingi? Mă concentrez, corelez respirația cu împinsul și contracția. Îmi ia câteva minute, dar reușesc. Doctorul dădea să plece, când face ochii mari către mine – mă rog, nu chiar către mine – și se întoarce. La 12 fără 10 minute bebe ne salută vioi. Scor APGAR 10. Perfect!
Nope, nu s-a terminat. Alte contracții, se elimină placenta, câteva copci extrem de dureroase. Doctorul, voios, mă întreabă dacă am practicat vreun sport de performanță. „Hă?! Nu, de ce?” „Păi”, zice el, „s-a dus toată burtica.” Mă uit și eu. Da, așa-i, sunt slăbănoagă la loc. Cu toate astea nu am nicio clipă senzația că „parcă nu s-a întâmplat”.
S-a terminat mai repede decât credeam, a fost ca un vis ireal. În decurs de câteva zile aveam să devin dureros conștientă că în ziua aceea am încetat să exist așa cum mă știam, că viața mea de până atunci se terminase, irevocabil ca o moarte, și m-am născut odată cu băiețelul meu, devenind altceva, devenind mamă responsabilă, în fiecare secundă, din viața lui. Am devenit Mamă și Fiu.
Un text de Alina Ciurea
