Articolul acesta ar trebui să fie despre Victoria, nepoata mea. De fapt este despre ea, dar mai mult este despre instinctul de mamă, despre reacția la stres, despre prezența de spirit a unui tată speriat, despre empatie și profesionalism, despre meserie făcută din și cu pasiune, cu răbdare, cu implicare și înțelegere. Este mai mult despre Oameni.
O seară absolut obișnuită, fără nimic ieșit din rutina fiecărei seri a Victoriei. Baia de la ora opt, cu spumă, cu rățuște și chicoteli, cu distracția spălatului pe dinți, cu râsete…
”Mami, fata respiră ciudat!”
Ora 23:35. Nu dorm, sunt la laptop, încă lucrez. Îmi bipăie telefonul. Mesaj pe Whatsapp de la fiică-mea: „Pot să te sun?” Normal că da, pentru ea sunt prezentă la absolut orice oră din zi și din noapte. Dar dacă trebuie să mă sune la ora asta, ceva nu e de bine. „Mami, fata respiră ciudat. Nu are febră, nu are muci, nu tușește, dar respiră ciudat. Are niște zgomote în piept, parcă șuieră…” Până să termine ce mai are de zis, aud plânsul Victoriei, care s-a trezit pentru că nu respiră bine.
Un episod asemănător a avut și anul trecut, când a rămas o noapte internată în Spitalul Marie Curie. La externare cumpăraseră nebulizator, iar în dulapul de medicamente aveau și adrenalină. „Nu știu ce să fac. I-aș face inhalații cu adrenalină, dar nu mai știu cum se dozează. Știi vreun medic care îți poate răspunde la ora asta?” Nu-mi vine nimeni în minte, și, oricum, la 12 noaptea nu aș îndrăzni să deranjez. O aud și eu pe cea mică prin telefon cum respiră și se aude urât. Foarte urât.
Peditel, Salvare sau spital?
Îi spun să sune la Peditel până obțin eu vreo informație, dacă o fi să o obțin de la vreo cunoștință, de la vreo prietenă. Habar n-am dacă mai funcționează Peditel, dacă răspunde cineva. Primul lucru care îmi vine în cap e să-i spun să sune la Salvare, dar mă gândesc rapid că poate dura mult până ajunge, iar situația pare să fie critică. Apoi, dacă o duce la spital, spitalul este supraaglomerat, geme de viroze și gripă. Situațiile excepționale au nevoie de măsuri excepționale. Ce fac?! O întreb dacă fata are mâinile și picioarele reci. „Da, dar corpul este cald”, îmi răspunde. „S-a schimbat culoarea pielii în jurul gurii, este albăstrui-vineție?” „Nu.” Asta e bine. Deocamdată e bine.
Îi dam sau nu adrenalină?
Lansez întrebarea despre adrenalină prietenilor mei de pe Facebook, așa văd și care nu doarme și poate fi contactat. Prima îmi răspunde o colegă al cărei soț este medic și îmi spune cum se dozează adrenalina. Intuiește că mă tem de administrarea adrenalinei fără supraveghere medicală. Între timp, văd că e activă pe Whatsapp o altă prietenă, care a lucrat o vreme ca asistent medical pe ambulanță, deci o întreb și pe ea. Este rezervată, îmi spune că cel mai bun lucru este adresarea la o cameră de gardă.
Dau să îi scriu fetei ce informații am și îmi răspunde scurt: „Suntem în drum spre spital”. S-au urcat în mașina personală așa cum erau în casă, în tricou și pantaloni de trening, și-au fugit. Nu știu dacă să mă bucur că se duc acolo unde Victoria poate primi ajutor specializat sau să disper că plecarea intempestivă este urmarea a ceva mai grav decât știam eu că este, în urmă cu câteva minute. Nu o sun, nu îi scriu. Cu siguranță este ocupată cu fata, cu siguranță nu poate și nici nu-i arde să vorbească la telefon. Știu că îmi va da vești imediat ce le va avea.
Îngerii au aripi, dar pot avea și roți
Aștept. Aștept. Aștept. S-a făcut 1.30 Îl sun pe ginerele meu, să îmi zică ce e cu fetele. Mă sperii, pentru că nu răspunde. Într-un final, îi aud vocea, dar nu pricep decât frânturi din ce spune: „ …să iau mașina… și după aia…nu îi da mesaje… fata…” Nu îl înțeleg, pentru că de câteva zile are o laringită care i-a luat vocea aproape de tot. Mesaj la ora 2:09: „Ne-au internat. Ne-au găsit loc într-un salon cu trei paturi, suntem singure.”
Apoi aveam să aflu toată povestea. Victoria începuse sa respire cu mare dificultate, aproape horcăia, și începuse să i se schimbe culoarea pielii, semn că intră în insuficiență respiratorie, așa că au plecat în viteză spre spital. Nu parcurseseră nici 10% din distanță, și, la intersecția străzii Sebastian cu Calea 13 Septembrie, în dreptul bisericii, i-a lăsat mașina. Fata devenea vineție. La fel și… situația. Ingerii nu vin doar în zbor, mai vin și pe roți. Vă spun eu…
Dinspre Calea Rahovei, venea o ambulanță, însă fără semnale acustice și luminoase în funcțiune, semn că nu mergeau la o urgență de grad zero. Ginerele meu s-a dat jos din mașină și s-a pus în mijlocul drumului, cu brațele ridicate. Opreau sau treceau peste el, nu existau decât aceste două opțiuni.
Bineînțeles că au oprit. Au întrebat ce s-a întâmplat, au venit la mașină și au văzut fata, au înșfăcat-o, au dus-o în ambulanță și i-au dat imediat oxigen. Au anunțat dispeceratul prin stație să redirecționeze către alt echipaj cazul la care ar fi trebuit să meargă. Au pornit semnalele și au gonit către Budimex cu mama și copilul. Presupun că asta îmi spunea și ginerele meu la telefon, dar nu înțelegeam: că ele au fost preluate de Salvare, că el trebuie să cheme o firmă de tractări auto să-i ridice mașina și să o ducă la un service, că să nu-i dau mesaje pentru că sunt deja la spital și nu poate să vorbească.
„Victoria, respira!”
„Victoria, respiră! Respiră, Victoria!” Tot drumul, bărbatul de pe ambulanță – că o fi fost medic sau asistent, nu știu și nu contează, a fost minunat și nu s-a dezlipit de lângă micuță. Cu un ochi pe copil și cu unul pe mamă, cu care inițial nu reușea să comunice, de la care nu putea să obțină informații suplimentare, pentru că nu era coerentă din cauza sperieturii. La spital a fost preluată imediat, consultată, diagnosticată – laringită virală – i-a fost montată branulă și a trecut pe tratament: adrenalină, dexametazonă, corticoterapie (prednison). Până la trei și jumătate am stat în legătură cu fiică-mea, până fata a început să respire mult, mult mai bine și, într-un sfârșit, a adormit.
Două nopți, trei saloane
Și-au petrecut în spital două nopți, fiind mutate în total în trei saloane. Și nu pentru că cineva ar fi avut vreo plăcere să facă lucrul acesta. De nevoie. În spital, lucrurile sunt în dinamică, se schimbă și de la o oră la alta, nu știi ce cazuri îți vin, trebuie să găsești soluții care să fie cele bune pentru toată lumea. În prima noapte era bine să fie singure în salon pentru că starea ei, plânsul ei continuu, de oboseală, de stresul mediului în care se afla, ar fi putut deranja somnul altui copil. Este presupunerea mea. Dimineață au fost mutate într-un alt salon, pentru că în cel în care își petrecuseră noaptea urmau să fie aduși copii cu viroze, contagioși.
În al doilea salon a stat cu doi copii care, ca și ea, urmau să fie externați în acea zi, pentru că depășiseră fazele critice sau erau aproape complet vindecați. Doar că, între timp, pentru Victoria s-a decis că e bine să mai rămână o noapte, să fie monitorizată. Așa că a fost mutată într-un al treilea salon, alături de alți doi copii. E greu, sunt și lucruri neplăcute, dar asta e, spitalul nu e resort de 5 stele. Și nu este personalul vinovat, nici măcar managementul spitalului.
Mâncarea e bună, e suficientă, nimeni nu-i vinovat că un copil bolnav este năzuros, mofturos și nu vrea să mănânce. Că e plictisit, că nu mai are stare, că nu se simte bine într-un mediu care nu-i al lui, că nu mai vrea să stea în pat și nici în cameră, iar regulamentul intern nu permite ieșirile afară și plimbările, câtă vreme virusurile sunt prezente peste tot și riscul de contagiozitate este mare. Că mamele din salon vorbesc continuu la telefon și copilul nu poate dormi pentru că el, acasă, e obișnuit să dormă în liniște. Nu le poți cere să nu mai vorbească la telefon, au familii, rudele vor să afle cum se simte copilul, dacă are nevoie de ceva… Nu poți fi absurd și nu poți avea pretenții de genul acesta. Că aparatele de monitorizare zbârnâie nonstop și țiuie la intervale regulate. Nu ai ce să faci. Nu ai de ce să te revolți. Ești într-un spital, nu într-un ashram…
- CITEȘTE ȘI: Internare în Institutul Matei Balș, la Pediatrie. „Toată lumea e săritoare, zâmbitoare, empatică”
Gesturile mici de dincolo de atribuții
Personalul spitalului este înțelegător cu copiii. Și foarte, foarte răbdător. Trebuie să ai vocație, să-ți placă meseria, să ți-o iubești, ca să poți rezista zi de zi în plânsete, în țipete și tantrumuri, cu atâtea feluri de durere în jur. Toți de acolo, doctori, asistente, infirmiere, fac tot ce pot dincolo de atribuțiile de serviciu pe care le au. Și nu, nu pentru „șpagă” o fac. Sunt părinți, iar când ești părinte, de piatră să fii să nu te atingă, să nu înțelegi…N-au trezit-o pe Victoria la 6 dimineața ca să-i facă tratamentul, le-a fost milă și au mai lăsat-o încă o jumătate de oră. „Merg fetele asta, asistentele, prin salon, ca pisicile, ca să nu-i trezească pe copii”, mi-a scris fiică-mea. Nu se trezise nici la 6 jumătate, deși în salon și pe holuri începuse vânzoleala.
Era atât de obosită după noaptea precedentă, încât spre dimineață a capitulat. I-au administrat pe branulă atât de blând încât abia aproape de final s-a trezit, cu seringa în ea. I-au adus creioane colorate și desene printate. Fiica mea a avut nevoie de apă caldă ca să-i prepare fetei un biberon de lapte. „Sigur ca da, mămico! Imediat!” Intră astea în fișa postului? Nu. Au primit vreo „atenție” pentru asta? Nu. Doctorița care a venit să o consulte, să o ausculte, a lăsat-o mai întâi să-i ia de la gât stetoscopul și a stat să fie consultată ea mai întâi, de copil. Chiar dacă avea atâta treabă, atâția copii de văzut… Le-a oferit tuturor, fiecăruia, câteva minuțele în care nu a mai fost doar medicul care își făcea treaba de medic.
Cu mulțumiri și recunoștință
A fost pentru noi toți o experiență tulburătoare. Pentru fiecare într-un mod diferit. Pentru copil într-un fel, pentru părinți în altul, pentru mine, ca bunică, în alt fel. Am avut două griji: nepoata și fiica. „Mă apasă în piept când inspir, ca și cum toată durerea stă să explodeze și nu pot să o eliberez”, mi-a scris fata în dimineața de după noaptea internării. Nu dormise nicio secundă, a rămas trează să păzească fata. Și erau abia primele 36 de ore de nesomn. Au mai urmat altele.
După întâmplarea asta, care îmi doresc să nu se mai repete, le sunt în sufletul meu recunoscătoare tuturor, dar în special echipajului de pe ambulanță. M-am gândit în fiecare zi de-atunci (și uite că a trecut deja o săptămână), ce-ar fi fost dacă nu ar fi oprit să-i acorde primul ajutor și apoi să o transporte la spital… Știu că ăsta e protocolul, am auzit multe persoane spunând „Sunt obligați să oprească”. Dar eu atât mă întreb: ce s-ar fi întâmplat dacă, totuși, nu se opreau? O să-i caut și o să-i găsesc pe cei doi membri ai echipajului, că știu cum s-o fac. Vreau să le mulțumesc personal. Că de înjurături știu că nimeni de la Salvare nu duce lipsă.
