Aventurile familiei Tudorică. „Adaptarea copilului în țară străină, cea mai mare provocare: copilul a cules toate virusurile și ciupea colegii”

Au trecut patru luni de la mutarea în Barcelona, iar adaptarea copilului într-o țară străină a fost cea mai mare provocare. Petru a cules toate virusurile spaniole din jurul lui, a făcut și prima lui convulsie febrilă, iar în perioada cât a fost sănătos și a mers la școală, de frustrare că nu înțelege catalana, își ciupea colegii, lucru pe care nu-l făcuse niciodată la grădinița noastră de suflet din cartierul Rahova.

A trecut primul Crăciun fără sarmale, cozonac, lebăr, caltaboș, sanie, bunici, colinde. Nu-i nimic, a fost bun și purcelușul de lapte, gătit la cuptor, cu cartofi marinați. Nu mai spun de vremea bună, ca de Paște.

Deși suntem imigranți pentru a doua oară, sărbătorile anului 2021 am ales să le petrecem departe de familie, din două motive: pandemie și curiozitate. În perioada în care plănuiam să ne luăm bilete pentru acasă, în România erau, zilnic, 600 de decese cauzate de Covid. Și-apoi, a mai fost și curiozitatea de a vedea focurile de artificii din Barcelona sau cum sărbătoresc catalanii Anul Nou. Prietenii români, stabiliți de 20 de ani aici, ne-au tot dat semnale cum că ”în Spania nu simți sărbătorile”, că ”nu e farmec”, că ”nu-i ca acasă”, că-o fi și c-o păți, că dacă vrei să trăiești cât de cât farmecul iernii, e musai să dai o fugă măcar până în Andorra.

Colindători pe Whatsapp și sarmale cu gust de țeapă

Am ales totuși să rămânem. Colinda am primit-o pe Whatsapp. Prietenii noștri buni din Sibiu ne-au apelat cu video și ne-au făcut o frumoasă urare, iar bunicii, dragii de ei, ne-au sunat de fiecare dată când au primit colindători. Petru, băiețelul nostru în vârstă de șase ani, s-a bucurat nespus să îi audă pe prietenii săi de la bloc cântând. De sarmale și cozonac, am zis că facem noi rost, dar n-a fost să fie. Am comandat de la restaurantul unor români, însă, în ciuda asigurărilor că vin cu comanda pe 24 decembrie, sarmalele și cozonacul nu au mai ajuns la noi. Culmea este că doamna de la care am comandat nici la telefon nu a mai răspuns să ne transmită o scuză sau măcar o părere de rău.

Noroc că există Carrefour și prieteni buni, care nu te lasă la greu. Am primit pe 25 decembrie o specialitate tipic spaniolă: purceluș de lapte și cartofi marinați, din partea unui cuplu stabilit aici, în Barcelona, de mai mult timp. Au venit și cu panettone, șampanie și multe alte bunătăți care ne-au răsfățat papilele gustative așa cum se cuvine de Sărbători.

Dar, mai mult decât orice, am primit omenie și încrederea că îți poți face prieteni buni la orice vârstă și oriunde te-ai afla. Prietenii despre care vă povestesc ne-au vizitat pe seară, în ziua de Crăciun, iar pentru noi asta a fost tot ce a contat mai mult. Paharul de șampanie închinat la lumina lunii, afară pe terasă și râsetele cristaline ale copiilor noștri, ne-au făcut să privim cu optimism spre mai departe.

Acomodarea a fost lentă

Când mă gândesc că au trecut deja patru luni de când suntem în Barcelona, parcă nu îmi vine să cred. S-au întâmplat atâtea. Acomodarea nu a fost tocmai ușoară, dar nici imposibilă. Limba spaniolă se învață într-adevăr repede. Practic, după doar câteva luni de studiu nu foarte intens, reușesc să mă descurc la piață, la doctor, la telefon pentru a face diverse programări. Sunt încă departe de a avea conversații complexe sau de a vorbi fluent, dar pentru viața de zi cu zi, ”I can manage”.

Limba catalană încă nu o știu, deși cred că mi-ar fi utilă. Unii cunoscuți spun că ar fi ”greoiae”, ”urâtă”, ”imposibilă” sau chiar ”scârboasă”. Personal nu am încă sentimente față de aceasta și, în general, merg pe principiul: ”the more foreign languages you know, the better”. Mi se pare un fel de franceză, amestecată cu spaniolă și pronunțată cu accent portughez. Și, da, pe alocuri, seamănă cu româna. Prună se zice tot prună, ou prăjit e ”ou frajit”, mulțumesc e ”mersi”, mamaia e ”yaya”, tataie, ”yayo”. Se pare că ar exista 2.000 de cuvinte în comun cu limba română.

Oameni foarte calzi și prietenoși

Nici despre catalani nu am încă o impresie bine conturată. Se spune că ar fi zgârciți, ambițioși (un fel de germani ai Spaniei), neprietenoși: că le place să stea în cartierele lor, să dea petreceri private acasă și să evite străinii. Nu am avut atâtea experiențe cât să trag o concluzie, însă dintre cei cu care am interacționat, mai toți mi-au lăsat o impresie bună. Vecinii de bloc toți salută, zâmbesc, iar o bătrânică de pe scară chiar m-a invitat la cafea. Nu mai spun că vecina-medic m-a învățat cum să fac Heimlich, când Petru a înghițit o bomboană ce s-a încăpățânat să rămână în gât. Oamenii mi se par săritori, prietenoși, deschiși spre a ajuta și foarte calzi cu copiii. Un nene cu o bere în mână i-a oferit copilului ciocolată, lăudându-l ce păr creț are, alteori o doamnă i-a dat un colț de pâine fiindcă plângea în hohote. Și acum ne salutăm și schimbăm două-trei vorbe când ne întâlnim întâmplător pe stradă sau în autobuz.

CITEȘTE PRIMUL EPISOD: Aventurile familiei Tudorică. Cum am ajuns din Rahova la Barcelona. Cu oprire la Budimex

Pentru adaptarea copilului la școală am avut nevoie de RĂBDARE

Dacă ar fi să trag acum o linie, aș spune că cel mai greu a fost cu adaptarea copilului la școală și cu ”aclimatizarea” lui la virusurile și bacteriile de aici. Deși multe persoane spun, ”e copil, se învață repede” sau ”copiii sunt bureți, absorb totul”, experiența noastră nu a fost întocmai.

În primele zile la școală, copilul a fost primit foarte frumos, însă pentru că nu înțelegea nici catalana, și nici spaniola, a început să fie stingher, răutăcios, iar în următoarele luni a început să ciupească zilnic copiii care încercau să interacționeze cu el. De multe ori, făcea asta sub ochii mei, în timp ce îl petreceam cu privirea și așteptam să intre la clasă. Ne despărțea totuși un gard și nu putem interveni. Îmi arăta, practic, că nu îi place. La ieșire, nu mă îmbrățișa. Ieșea din școală fără să mă țină de mână și fără bucurie.

Am încercat să fac tot ce știam că e mai bine: să îl încurajez și să îl asigur că într-o zi va fi în regulă și va vorbi și el, precum ceilalți copii, să îl indemn să își facă prieteni și, mai ales, să îl rog să nu mai facă rău altora. I-am explicat mereu zicala: ce ție nu îți place, altuia nu îi face. ”Este inacceptabil să le faci rău altor oameni”, îi repetam adesea, obținând uneori promisiunea că nu va mai face. Toată povestea asta mi-a picat foarte prost. Petru a fost încă de la începuturile grădiniței un copil mai retras, însă niciodată violent sau rău cu alții. Mereu a împărțit jucăriile și a fost darnic. Înainte de emigrare, începuse să socializeze și să lege ușor prietenii cu copiii din parc sau de la grădiniță, iar asta mă făcea foarte fericită.

Educatoarea din Spania m-a asigurat că încetul cu încetul se va acomoda, însă tensiunea mea creștea în fiecare zi, pe măsură ce vedeam că cel mic nu mă ascultă, ba, mai mult că îmi face în ciudă. ”Să știi că o să ciupesc și azi. Nu îmi place aici, pentru că nu înțeleg. La grădinița Moțoc era mai bine”, mi–a trântit-o copilul. Am înțeles prin ce trece văzându-l într-o zi înconjurat de mai mulți copii care îi spuneau cuvinte de neînțeles pentru el. În acel moment am știut că trebuie să fac ceva, însă nu știam exact ce.

Profesor de sprijin la clasă

Am reușit să schimbăm lucrurile în bine, după ce am avut o discuție ”one to one” cu educatoarea din Spania. I-am povestit pe larg despre copil și despre felul său de a fi, am cerut sfaturi, sprijin, idei. Toate acestea au venit rând pe rând. Ce m-a impresionat a fost că educatoarea a cerut la clasă o profesoară de sprijin, adică un cadru didactic specializat în a lucra cu copiii non-nativi. Aceasta l-a învățat, separat de restul clasei, să numere în catalană, să spună alfabetul și l-a ajutat timp de mai multe luni la diverse activități. De atunci, comportamentul lui s-a schimbat radical în bine.
Tot în acea perioadă, educatoarea a decis să îl lase la masa de lucru cu prietenele lui cele mai bune: Ema, o fetiță care vorbește și română, și Princess, o fetiță care vorbește și engleză. Având un limbaj comun și întâlniri în afara grădiniței, cu ele a comunicat de la început mai ușor.

Îmbrățișări în loc de ciupituri

Tot educatoarea l-a învățat să îmbrățișeze copiii atunci când nu îi înțelege, fără să-i mai ciupească. Conflictele s-au împuținat, iar copilul a început să vină foarte mulțumit de la grădiniță. Am mai discutat separat și cu mama unui băiețel cu care Petru se ”împungea” de fiecare dată. Într-o zi, acest copil a venit la el cu o pungă de pufuleți, și-au dat mâna și de-atunci au rămas ”amigos”. Pentru o acomodare ”blândă”, am decis să îl retrag inclusiv de la cantină și să îl iau acasă pentru mesele de prânz. Petru îmi povestea că la ”comedor” se împing cel mai mult, fiindcă nu e doamna. În plus, nu îi plăcea mâncarea. Deși copiii primesc un meniu sănătos, cu pește, legume, linte, fasole, mâncărurile au cumva alt gust și era evident că necesită timp de acomodare. Anul acesta educatoarea ne va permite să îi punem în caserolă și mâncare de acasă. ”Va mânca puțin de la voi, puțin de la noi și în timp se va obișnui”, ne-a asigurat aceasta.

Adaptarea copilului în țară străină: ”Poco a poco”

De când l-am înscris la școală, am participat la toate petrecerile copiilor din grădiniță. Aici ziua de naștere se ține într-un parc în aer liber sau la un ”ciky parc” (loc de joacă interior), dacă e prea frig, iar invitați sunt toți colegii de la școală. Acest obicei l-a ajutat pe Petru să își cunoască colegii și în afara școlii, iar pe noi să ne facem prieteni dintre părinții copiilor. Sunt impresionată de grupul unit pe care l-am format cu aceștia și de deschiderea pe care au avut-o de la început față de noi. Au fost mereu înțelegători, chiar și atunci când Petru le ciupea copiii. ”Se acostumbra poco a poco”, obișnuiau să ne spună.

Ce am mai remarcat diferit față de grădinița din România este faptul că au o clasă foarte diversă și deschisă oricărui copil. Din cei 22 de școlari, câți sunt în grupă, unul este hiperactiv, altul are tulburări din spectrul autist, un altul are un defect anatomic și se hrănește printr-un tub. Este remarcabil cât de bine sunt toți integrați, ajutați, sprijiniți. Pentru fiecare se găsește o soluție pentru a se simți ca într-un grup de prieteni. Toți participă la serbări, festivități, chiar dacă unii nu pot cânta sau performa la fel de bine ca ceilalți.

Pentru o învățare mai rapidă a limbii, am ales să îi punem prioritar desene în spaniolă (deși predarea se face în limba catalană, copiii de la grădiniță comunică între ei în limba spaniolă, mulți provenind din familii mixte). De asemenea, Petru merge, într-o școală vecină, de două ori pe săptămână, la ”extrașcolare”, fiind și aici expus la limba catalană.
Când avem timp, ne mai jucăm în familie, în limba spaniolă, numind diverse obiecte de prin casă, iar toate astea l-au ajutat să înceapă să vorbească. Vorbește când mergem la supermarket, la brutărie, la pescărie și e foarte amuzant când o face. Mi-a spus deunăzi că nu vorbesc spaniola care trebuie (referindu-se la catalană). Într-o altă zi mi-a cerut ”papel”/ hârtie (Papel, si us plau, mami!), ”aigua” / apă sau ”patatas friptas” / cartofi prăjiți. A învățat deja primele poezii și cântecele în catalană/spaniolă, dar a regresat cu româna și engleza. Găsesc puțin dificil acest amalgam de limbi pentru vârsta lui (aproape 6 ani), însă sper că le va limpezi mai târziu.

Acomodarea la virusuri și bacterii

Procesul de învățare și acomodare a fost cumva îngreunat și de starea lui de sănătate. Din cauza îmbolnăvirilor frecvente, uneori am fost nevoiți să îl ținem acasă cu săptămânile. La sfârșit de an a acumulat 77 de absențe, ceea ce înseamnă destul de mult. Din păcate, răcește destul de des, face viroze respiratorii sau digestive și asta mai des decât făcea acasă. Pediatra de aici ne-a sugerat să avem răbdare pentru că ”se aclimatizează la virusurile și bacteriile de aici”.

Am avut multe nopți nedormite, drumuri la spital, salvarea chemată în miez de noapte pentru convulsii febrile, ”bănănăit” seara pe străzi căutând stomatologia de urgență.
Nu este ușor să pleci la drum cu un copil atât de mic. Totuși, până acum serviciile medicale mi se par bine organizate. Am avut doar experiențe pozitive, iar personalul medical vorbește aproape fără excepție limba engleză.

La revedere 2021, bienvenido 2022!

Habar nu am cum va fi mai departe, fiind teribil de greu fără familie și prieteni. Deși iubesc deja orașul acesta și tot ceea ce el ne oferă: spații verzi, parcuri curate, muzee, mare, munte, ïmi lipsește acel sentiment de ”acasă”, de ”loc al meu”. Abia îmi cunosc cartierul în care locuiesc și multe lucruri îmi sunt încă străine, însă știu deja că orice proces de emigrare necesită infinită răbdare. Mai mult, începe o nouă etapă pentru noi, cea în care eu voi merge la lucru. Va fi greu, dar sper că va fi bine.

Dacă te numeri printre românii care au ales să emigreze și vrei să le povestești și altora experiența ta, te invităm să ne scrii pe [email protected]. Povestește-ne cum a fost adaptarea pentru familia ta, cum a perceput copilul schimbarea și care sunt avantajele și dezavantajele vieții de emigrant. Am vrea să știm în ce măsură s-au potrivit așteptările tale cu realitatea, ce te-a impresionat și ce te-a dezamăgit în noua țară.

Dacă ți-a plăcut povestea acestei familii, legată de adaptarea copilului în țară străină, îți recomandăm să citești și: