Copil fiind, nu am înțeles de ce mama era mereu cu nasul printre oale, agitată non-stop ba că nu e curat, ba că mai sunt nu-știu-câte-zile până la salariu, ba că tata stă prea mult la birou. De fapt, nu că nu o înțelegeam, unele aspecte nu mă interesau, iar legat de altele credeam că este exagerată. Numai că într-o zi am devenit și eu mamă.
Știți cum e la început! Grijie sunt puține. Te preocupă să mănânce copilul, să doarmă, numeri scutecele pe care le-a udat și cam atât. Mai multă panică e legată de tine însăți și de capacitatea ta de a face treburile cum trebuie. Dar timpul trece și, Doamne, ce profesor bun e!
La început, nu prea simțeam nevoia să vorbesc cu mama. Nu aveam chef să vorbesc cu nimeni, de fapt. Prietenele mele nu aveau copii și nu înțelegeau nimic din ceea ce le povesteam eu cu năduf. Capacitatea lor de a se pune în pielea mea s-a oprit atunci când am decis să am un copil. De la preziceri că viața mea s-a terminat, la ”scuză-mă, eram într-un meeting de brief cu un client!” discuțiile noastre aveau o ritmicitate tot mai redusă. Și-atunci am descoperit o altă persoană cu care puteam să vorbesc când simțeam că nu mai pot: mama.
Mama e aici și e firesc să fie așa
Totul a venit firesc. Mai întâi am rugat-o să stea o noapte cu pitica să ne putem odihni și noi cum trebuie. M-am plâns și m-am văicărit, dar mi-a spus firesc: ”Bine!”. Altă dată a venit chiar de la ea propunerea. Mamele simt din voce când ți se termină resursele și intervin, chiar dacă ele însele sunt obosite. Pentru că ele știu, se întipărește undeva în suflet, ce înseamnă să ai un bebeluș mic. Și, chiar dacă eu eram mare, femeie în toată firea de-acum, eram tot copilul ei și nu voia să-mi fie greu. Mergea și la serviciu, iar la sfârșit de săptămână o lua pe fii-mea la ea. Pe ea, cu aproape 30 de ani în urmă nu o ajutase nimeni și știa ce înseamnă pentru un cuplu o schimbare atât de mare. Voia să ajute.
Am înțeles târziu și nu în totalitate. Au trebuit să treacă și mai mulți ani și zeci de discuții telefonice sau față în față ca să pricep nu doar modul ei de viață de-atunci, ci și pe cel de-acum. Nu am fost niciodată foarte apropiate. Ea nu a avut timp și nici nu a știut cum să facă asta, iar la un moment dat, prin adolescență, am descoperit că sunt alți oameni dispuși să mă asculte. Încet-încet am renunțat să mai caut o punte de comunicare și timpul a trecut. Nici nu am simțit nevoia să fie altfel. Mi-era bine așa.
În sufletul meu s-a schimbat ceva de când am devenit mamă. Pe măsură ce fata creștea simțeam nevoia să vorbesc mai des cu mama mea. Nu îi ceream sfaturi despre cum să alăptez, să diversific sau ce medicamente să îi dau copilului când are febră. Nicidecum. Vorbeam pur și simplu. Îi povesteam ca unui jurnal ce făceam peste zi. Nu mi-a spus niciodată ”vezi cât de greu mi-a fost mie!”, deși, sincer, mă așteptam la asta. Pur și simplu m-a ascultat și e mare lucru să fie cineva care să aibă disponibilitatea să stea zeci de minute cu atenția concentrată pe toate câte poate debita o proaspătă mămică nevorbită.
Acum, după mai bine de 15 ani de când sunt mamă, am început să fiu și eu ca mama mea. Desigur, încerc să nu repet greșelile pe care consider că ea la făcut. La urma urmei, suntem generații diferite, și avem acum ”posibilitatea” să ne stricăm copiii în feluri mult mai sofisticate. Dar ea e acolo, să îmi asculte temerile și, acolo unde crede că poate da un sfat, mi-l dă. Dacă nu se pricepe, îmi spune să fac cum cred eu mai bine.
Nimic din trecut nu mai e valabil și te înțeleg, mamă!
Nu mi-a spus niciodată: ”Ți-am spus eu…”, ”Pe mine nu mă credeai când îți spuneam…”, ”Acum vezi și tu cât este de greu”. Din toate ”ne-cuvintele” ei am înțeles mai mult decât suficient. De-abia aici am conștientizat tot sacrificiul ei, toată dragostea ei, chiar dacă uneori arătată în feluri ce mi se păreau bizare, toată dedicarea ei ca mie și soră-mii să ne fie mai bine. O făcea pentru că altfel nu știa cum, nu o învățase nimeni să spună ”te iubesc”. Nu știa că are voie să stea pur și simplu și să vorbească cu copiii ei. De-acasă de la ea venise cu lecția muncii și iar a muncii. Dar acum pare că și ea regretă timpul pierdut.
Dacă nu ați mai vorbit de ceva vreme cu mamele voastre, dați-le o șansă. Faceți lucrurile cu pași mici. Nu trebuie să vă apucați acum de sporovăit cu orele din prima și nici să vă faceți confidențe majore la început. Îi poți spune doar atât: ”Te înțeleg, mamă!” Dar, puțin câte puțin, veți ajunge să vă spuneți lucruri pe care nu ați fi crezut niciodată că vi le veți destănui. Toată această comunicare vă va face să vă înțelegeți mai bine una pe alta și, cine știe, să deveniți și prietene.
Dacă ți-a plăcut acest articol, te invităm să le citești și pe următoarele:
- Dragi bunici, vă mulțumim pentru momentele în care ne țineți locul în viața copiilor noștri!
- „Când o să devii mamă, o să înțelegi”
- S-a demonstrat științific: legătura mamă-fiică e extrem de puternică din motive întemeiate!
