Cum să eviți cearta cu soțul/ soția privind creșterea și educarea copiilor

Apariția unui copil este o urmare firească a maturității și creșterii individuale a doi parteneri, iar câteodată poate veni cu multe provocări. Este recomandat ca viitorii părinți să discute dinaintea nașterii copiilor aspecte legate de educația acestora. Altfel, ideile diferite legate de parenting pot crea conflicte, adăugând tensiuni în relația de cuplu, cu efecte negative asupra copilului, scrie psihologul Andreea Enăchescu într-un articol publicat de smartliving.ro.

Valorile comune, implicarea și susținerea reciprocă în creșterea celui mic sunt elemente care vin să sudeze relația de cuplu. Dacă între parteneri existau probleme de comunicare înainte de apariția copilului, este posibil ca relația să se erodeze o dată cu rolul de părinte.

Pentru a preveni acest lucru, partenerii de cuplu pot să-și prezinte și să negocieze punctele de vedere înainte de a deveni părinți pentru a decide care sunt așteptările, limitele și libertățile acestui rol.

Stiluri diferite de parenting

Permisiv, autoritar, democratic sau neglijent, cum este mai bine? Ținând cont de psihologia dezvoltării, există 4 mari stiluri de parenting. Fiecare dintre acestea influențează în mod diferit personalitatea copiilor. Nu există un stil perfect, însă unele pot genera carențe în dezvoltarea acestora.

În psihologia dezvoltării umane există două dimensiuni ale educației: disciplina (bazându-se pe control) și afecțiunea (cu referire la acceptare).

În 1971, psihologul american Diana Baumrind a fost cea care a identificat 3 stiluri de parenting în funcție de interacțiunea disciplinei cu afecțiunea și a descris tiparele de comportament tipice ale copiilor crescuți potrivit fiecărui stil.

Stilul dictatorial

Se bazează pe folosirea disciplinei, părinții au așteptări ridicate, iar comunicarea are loc într-o singură direcție, de la părinte la copil. Micuțul trebuie să-și asculte părinții în toate situațiile și astfel el nu va ști să ia singur deciziile mai departe. Randamentul școlar este ridicat. Când cresc, acești copii se transformă în adulți anxioși, având competențe sociale, autonomie și stimă de sine scăzute, temători la gândul că ceilalți nu îi vor aprecia.

Stilul permisiv

Este opusul stilului dictatorial, pune accentul pe exprimarea personală și pe autoreglare. Părinții permisivi își bazează stilul educațional pe afecțiune, se consultă cu copiii lor în privința deciziilor, folosesc rareori pedeapsa, sunt afectuoși, nu controlează și nu impun cerințe.

La vârsta preșcolară, copiii lor tind să fie imaturi, având cel mai slab autocontrol și un slab comportament explorator. Stilul permisiv crește stima de sine, dar determină copiii să devină egocentrici, neascultători și cu randament școlar scăzut.

Stilul democratic

Este considerat stilul de parenting ideal, unde ambele dimensiuni sunt prezente. Părinții care folosesc acest stil sunt iubitori și înțelegători, dar totodată cer purtare bună și sunt fermi în menținerea standardelor. Copiii acestor părinți tind să fie cei mai independenți, capabili de autocontrol și asertivitate, exploratori și mulțumiți.

Imaginea de sine a lor este realistă și pozitivă, motivația este ridicată și au rezultate școlare bune. Atmosfera familială se bazează pe respect reciproc și cooperare.

Psihologii americani Eleanor Maccoby și John Martin (1983) au adăugat un al patrulea stil de parenting:

Stilul neglijent sau neimplicat

Acest stil de parenting indică mai degrabă absența unui stil de educație, deoarece părinții își lasă copiii să facă ce doresc, fără supraveghere, fără apreciere sau explicații. Nu există aici nici disciplină și nici afecțiune.Ei pun dorințele lor mai presus de cele ale copiilor, se ascund în spatele unui discurs despre libertate, pretinzând că micuții sunt deja independenți.

Autonomia este foarte importantă în dezvoltarea copilului, însă este o mare diferență între aceasta și abandon. A te descurca singur, fără a avea un feedback, o explicație sau o corectare a unei greșeli este mai degrabă un abandon.

Nevoile intelectuale și emoționale ale copilului nu sunt satisfăcute. Apar astfel carențe emoționale, sentimente de insecuritate, abandon școlar și probleme de comportament (agresivitate), cu predispoziție către tulburări de personalitate.

Conflicte pornite din stiluri diferite de parenting

Orice diferență de stil parental poate duce la un conflict. Chiar și doi părinți cu același stil pot să nu fie în acord. De exemplu, doi părinți democratici pot fi de acord asupra importanței regulilor și a afecțiunii, însă se pot contrazice cu privire la ceea ce implică acest lucru. Iată câteva exemple de stiluri diferite în cadrul cuplului:

Democratic versus democratic

Acești părinți pot să nu fie de acord cu privire la câtă afecțiune să dăruiască. Se pot contrazice dacă să pedepsească sau nu copilul, când și cât de severă să fie pedeapsa sau dacă să recompenseze un comportament bun.