Mihaela Stan este voluntar Serviciul de Ambulanță București-Ilfov de aproape 2 ani și mama Antoniei, o minune de fată. Locuiesc într-o garsonieră din București, cu chirie, după ce soțul ei a ales să meargă pe un alt drum, după 20 de ani de relație. Este o mamă și femeie puternică care și-a găsit chemarea în a fi de folos celor din jur în timpul liber, fără să ceară nimic în schimb. Povestea ei este a unei învingătoare, pentru care bucuria de a ajuta este crezul suprem.
Mihaela Stan a împlinit de curând 38 ani și are o fetiță de aproape 9 ani, Antonia. La bază este inginer economist și inspector de resurse umane, dar lucrează ca Asistent Manager (ocupându-se de departamentul administrativ, HR și contabilitate primară).
La sfârșit de săptămână este voluntar pe ambulanță și îmbină cele trei roluri cu o bucurie de nedescris.
Totul despre mame: Cum ai descrie viața ta actuală în câteva minute?
Mihaela Stan: Sunt voluntar SABIF- adică al serviciului de ambulanță și voluntar în programul „Există un erou în fiecare dintre noi”. Voluntarul SABIF pleacă pe o ambulanță de timp B la cazurile semnalate de o aplicație conectată la STS ce trimite alerte voluntarilor care se află pe o rază de 1 km de accident sau caz. Sunt foarte multe cazuri în care noi, voluntarii, ajungem primii la un caz, înaintea ambulanțelor.
Sunt mama unei fetițe cu vârsta de 8 ani și 10 luni. Este darul divin, reprezintă Universul meu. Avem o relație foarte frumoasă, suntem foarte apropiate și, cumva, simt ca sunt eroul ei și că este foarte mândră de mine. Dintotdeauna, legătura dintre noi a fost extrem de bine sudata, ea știind ca mami are rezolvare pentru orice pentru că, asa cum spune ea „ești mama”, totodată, „mami” are și o doză de nebunie (să îi spunem) în sensul bun al cuvântului.
„Nu mai locuiesc cu tatăl Antoniei din mai anul trecut, suntem divortați. A ales un alt drum, nu m-a mai iubit și a trebuit să ne despărțim…după 20 de ani de relație”.
Acum locuiesc cu Antonia într-o garsonieră, cu chirie, dar ne avem una pe cealaltă și asta este tot ce contează, restul… le vom construi împreună, pentru că suntem puternice!
Totul despre mame: Cum ai devenit voluntar pe ambulanță?
Mihaela Stan: Despre posibilitatea de a deveni voluntar pe ambulanță (cu sau fără studii medicale), am aflat la începutul anului 2019, de la un bun prieten căruia îi voi fi recunoscătoare întreaga viață. Ziua următoare am început să caut informații, am trimis o scrisoare de intenție pe adresa de e-mail a societății de salvare, la aproximativ o lună am fost chemată la un interviu, mai apoi am susținut un test de evaluare a cunosțintelor generale în materie de anatomie.
Pentru a deveni voluntar este necesar să promovezi testul cu minimum nota 7. Pasul următor este sesiunea de pregătire medicală bazată pe protocoalele BLS (suport vital de bază) ale Consiliului European de Resuscitare, acesta este susținut pe parcursul unui weekend (2 zile a câte 8 ore), iar la finalul cursului are loc examinarea atât proba scrisă, cât și cea practică.
După promovare mai sunt de urmat câțiva pași până la începerea efectivă a gărzilor pe ambulanță, acestea constau în: protecția muncii, medicina muncii, instructajul despre efectuarea gărzilor, există un minim de 3 gărzi a 12 ore/lună și semnarea contractului.
Voluntarul poate fi cu sau fără studii medicale. Eu fac parte din a doua categorie, drept urmare pot efectua gărzi pe o ambulanță de tip B, adică cu echipaj medical format din asistent și ambulanțier.
Totul despre mame: Cum a fost prima tură ca voluntar?
Mihaela Stan: Îmi amintesc cum în prima tură nu am avut nici o sticlă cu apă la mine pentru că eu îmi imaginam că, după fiecare caz ambulanța se va întoarce în stație (stația de salvare) și la primirea cazului am plecat doar cu emoțiile și dorința și m-am întors după 11 ore. Sunt foarte rare turele în care ambulanța se întoarce în microstație/stație mai devreme de 8 ore de la momentul primirii primului caz.
Într-o ambulanță de tip B șeful de echipaj este asistentul așadar, voluntarul face doar ce i se cere, când i se cere.
Încă de la primele ture am realizat că vreau mai mult. M-am trezit în fața pacienților și a echipajului că fac parte dintr-o lume paralelă, că iau parte la discuții despre care nu am habar. Este drept că nu ți se cere să știi și nici nu ești obligat să înveți, dar pentru mine a fost momentul decisiv pentru a-mi duce visul mai departe.
Drept urmare, m-am înscris la o școală postliceală, iar în prezent sunt anul II la specializarea asistent medical generalist.
Totul despre mame: Ce faci efectiv într-o tură de 12 ore?
Ajut punând în aplicare ce am învățat de la echipajul meu – sunt niște oameni minunați care m-au acceptat și ajutat cu mare drag încă de la început. Când ajungem la pacient, iau din ambulanță monitorul de funcții vitale și la solicitarea asistentei monitorizez pacientul.
Încep cu măsurarea tensiunii arteriale și saturația oxigenului, efectuarea EKG-ului acolo unde se impune, testarea glicemiei, pregătesc materialele în cazul în care se decide injectarea unui tratament sau montarea unei perfuzii, ajut la îmbrăcarea, transportul pacientului, însoțesc și susțin moral pacientul pe tot parcursul deplasării către spital și până la momentul preluării acestuia de către personalul medical al spitalului.
Implicarea voluntarului ține atât de pregătirea acestuia cât și de dificultatea cazului.
Pe perioada pandemiei nu am fost condiționați de acest minim de gărzi, însă am fost rugați să ajutăm în Departamentul COVID – da, există un departament cu acest nume, un departament unde oamenii sunt depășiti de situație, unde se intră în tură la 7 dimineața și se iese când se termină treaba, adică 12-1 noaptea.
De acolo se preiau probele de către personalul special echipat pentru a fi efectuate în teren (acasă la pacientul care a solicitat efectuarea probei și care prezintă simptome COVID) și tot acolo se predau probele prelevate, se înregistrează în registre speciale, se etichetează și se trimit către laboratoare.
În ultimele 12 luni cred că am efectuat maxim 20 gărzi pe ambulanță restul reprezentând munca în departamentul COVID.
Dacă pe ambulanță odată intrat în tura și alocat unui echipaj nu poți pleca mai devreme de terminarea turei, în departamentul COVID se poate să ai un program mai scurt ceea ce mi-a permis să ajung și de 3 ori pe săptămână atunci când Antonia, fetița mea, este la bunica ei.
Termin programul de lucru la serviciu, trec pe acasă cât să îmi fac un duș și să mă schimb în cele mai frumoase haine (uniforma de voluntar) și până la 1-2 sunt în centrală la Departamentul COVID.
Nu toată lumea mă privește cu ochi buni, dar mă susține copilul meu
Să fii voluntar la vârsta mea nu este chiar ușor. De ce spun asta? Am întâlnit la tot pasul persoane (chiar și cadre medicale) care nu înțeleg de ce ai pleca de acasă și ai munci fără a primi ceva în schimb. Pe de o parte îi înțeleg sau încerc să îi înțeleg, voluntariat fac majoritatea elevilor sau studenților care vor să profeseze în acest domeniu, plus de asta ei habar nu au câtă fericire și împlinire îți aduce voluntariatul.
La gărzi ajung în weekend, de regulă vineri sau sâmbătă seara după o săptămână de muncă, cumpărături, mâncare, lecții, tot ce înseamnă copil, rolul de mamă și până acum un an, și cel de soție. Puneam totul la punct, munceam până seara și zburam efectiv către tura de noapte pe ambulanță, deși știam că următoarea zi nu înseamna odihnă, și nici noaptea nu va fi ușoară.
Înțelegere și susținere nu am avut. În schimb am avut dorință, putere și încăpățânare. Uniformele mi le-am cumpărat strângând banii de buzunar (exact ca studenții), la fel și plata taxei scolare.
În prezent, merg la gărzi când Antonia este la bunica ei. Simt că s-a întors roata și ambulanța mă salvează de singurătate primindu-mă cu brațele deschise pentru a nu rămâne singură acasă, iar acolo sunt în familie. Simt cum oamenii se bucură să mă vadă, văd recunoștință în privirile lor.
Sunt zile în care doamna asistentă mă sună și mă întreabă „mai muncim și noi?” Și asta înseamnă mult pentru mine. Faptul că omul acela care, slavă Domnului, își face treaba foarte bine și fără tine, te întreabă când mai vii…înseamna mult, înseamnă că am reușit!
Totul despre mame: Care au fost cele mai emoționante cazuri?
Mihaela Stan: Fiecare caz este special. De la cele mai banale cum ar fi o colică biliară la stop cardio respirator, însă cel care m-a impresionat este al unei doamne. Avea undeva la 75 ani și, dacă îmi amintesc bine, spunea că în tinerețe a fost balerină. Era (sper din suflet că mai este) de o frumusețe și o delicatețe rar întâlnite, purta, cumva, bunătatea în privire.
- CITEȘTE ȘI: Naștere în ambulanță. O femeie din Bistriția a născut ajutată de 3 paramedici începători
Am ajuns la dumneaei, locuia singură și ne-a deschis destul de greu din cauza stării de sănătate destul de deteriorată, după evaluare și o perfuzie echipajul a făcut tot posibilul să o convingă să meargă la spital, dar aceasta a refuzat pe motiv că nu avea bani și trebuia să primească pensia ziua următoare. Am simțit atâta neputință. Mă impresionează în mod deosebit persoanele vârstnice și singure.
Un alt caz cu impact puternic a fost al unui cuplu. El fost deținut, cu picioarele amputate cu HIV și VHC, ea – partenera de viata, la fel. Locuiau în Ferentari, într-un ghetou, cu foarte multe greutăți și neajunsuri, dar am fost extraordinar de impresionată de curățenia din casă și de grija pe care și-o purtau unul altuia.
Am fost solicitați pentru că făcuse alergie la un medicament și slavă Domnului că am ajuns în timp util pentru a-i administra intravenos medicația de urgență. Când am ajuns, pe lângă simptome era și panicat. Am plecat cu satisfacția că am reușit să intervenim la timp și la plecarea noastră se afla în afara oricărui pericol.
Sau de cazul unui tânăr (sunt foarte mulți în situația lui) consumator fidel de substanțe interzise, tânăr al cărui viitor atârna de un fir de păr, pe care am fost nevoiți să îl transportam la Spitalul Bagdasar sub supravegherea poliției și evident, încătușat pentru ca era violent.
În pofida aparențelor sunt o persoana destul de tare, rezistentă, neînfricată (cum mi-ar spune Antonia mea).
Antonia este foarte mândră de mine și de ceea ce fac. Mă roagă să îi povestesc cazuri (evident că de cele mai multe ori, sunt nevoită să „ambalez” frumos cazurile avute) și i-am promis că atunci când va fi posibil, adică după vârsta de 16 ani, o voi ajuta să facă voluntariat pe ambulanță, dar până atunci o învăț tot ce poate aplica în cazul unor accidentări. De la curățarea unei răni, la ce este de făcut în cazul epistaxisului sau al înecului, tot ce pot adapta vârstei ei.
