Viața fără copii: „Poate corpul meu este echipat pentru rolul de mamă, dar psihicul meu nu este”

Când alegi o viață fără urmași, așteaptă-te să fii întrebată frecvent de cei din jur cine îți va aduce o cană cu apă la bătrânețe.

Theodora Fintescu, redactor
cuplu cu un câine
Pentru familiile cu copii, perspectiva unei vieți fără urmași este de neînchipuit. Totuși, multe cupluri iau această decizie și sunt împăcați cu ea.

Ne-am obișnuit să trăim și să funcționăm foarte mult sub umbrela lui „trebuie”, care ne aliniază viața unor norme pe înțelesul tuturor. Astfel, trebuie să avem casa noastră, să ne căsătorim și trebuie să facem copii. Totuși, atunci când „trebuie” este transformat într-o alegere, renunțăm la obligațiile resimțite. Există și persoane care nu își doresc copii, iar asta nu le împiedică să aibă o viață frumoasă, scrie psihologul Iulia Barca într-un articol publicat pe smartliving.ro.

Preconcepții legate de persoanele care nu își doresc copii

Cei mai mulți dintre noi au tendința de a judeca și eticheta, în special persoane care par să sfideze anumite „așteptări”, pe care iluzoriu le încadrăm în „firesc” sau „normalitate”. Se spune că ceea ce este firesc și normal pentru un păianjen este haos pentru o muscă.

De câte ori nu ne-am grăbit să etichetăm drept „nesimțit” pe cineva care ne-a refuzat o cerere fără să ne pese că poate persoana respectivă ținea cont de propriile nevoi, iar refuzul nu era la adresa noastră, ci a solicitării făcute. La fel, dacă pentru noi a avea copii este „sensul vieții”, a nu-i avea alții pare dovadă de egoism din partea lor.

De cele mai multe ori, tendința este de a ne gândi fie că persoanele respective au probleme de fertilitate (lucru care ne-ar ajuta să acceptăm/înțelegem mai ușor situația lor), fie că au traume din copilărie. Și totuși, s-ar putea să nu aibă de niciunele.

„După ce m-am căsătorit invariabil au început întrebările legate de copii. Când îi facem și de ce nu îi facem? Prietenii noștri au acceptat mai ușor decizia noastră de a nu face copii. Cel puțin, nu au comentat atât de mult, indiferent de părerile lor. Cu familia însă… e altă poveste. Părinții lui mă privesc ca pe o ciudată, iar mama ocazional numai nu mă întreba dacă mă forțează el să nu îi facem. Adevărul este că aceasta a fost o discuție deschisă încă de la începutul relației noastre și un subiect asupra căruia a fost foarte important să fim de acord: niciunul dintre noi nu își dorește copii. Pentru mine, poate corpul meu este echipat pentru rolul de mamă, dar psihicul meu nu este. Suntem căsătoriți de 14 ani și nu simțim nicio lipsă,” mărturisește Andreea, 47 de ani.

Dacă unei persoane nu îi plac pisicile, nu ne gândim automat că au o traumă legată de pisici, că este alergică sau că preferă iguanele. Acceptăm preferința ei ca parte din alegerile personale cu care noi nu avem nicio legătură. La fel, există și persoane care nu își doresc copii, iar asta nu înseamnă că trebuie „ajutate” să se schimbe și în niciun caz „reparate”.

Așteptări de la rolul de mamă

Un studiu statistic derulat în Australia arăta că în următoarea decadă, foarte probabil cuplurile fără copii vor fi mai numeroase decât cele cu copii. Asta înseamnă că tot mai multe femei aleg să nu devină mame.

Dincolo de preconcepțiile celorlalți că nu ar vrea „să își deformeze corpul” sau „să crească un copil li se pare extrem de dificil”, tot mai multe femei refuză standardele cu care este înconjurată noțiunea de maternitate. Iar aici nu e vorba de lipsa suportului social (deși este de luat în calcul) ci despre perfecționismul adresat mamelor care rareori scapă criticii atunci când fac o alegere neatractivă.

„Eu, una, nu am vrut niciodată copii. Îmi plac copiii surorii mele, îi ador chiar, dar în egală măsură îmi place că pleacă ea cu ei acasă, nu eu. Am fost însă alături de ea pe drumul exasperant al învățării și descoperirii rolului de mamă, bombardată fiind de tot felul de sfaturi și critici din partea mamei, a soacrei, a prietenelor cu copii, a forumurilor, a pediatrului, a celor care comentează pentru că au acest drept. Eu nu cred că există vreo mamă perfectă, dar cu certitudine putem evalua alte mame ca fiind mai puțin perfecte decât noi. Astfel de intervenții nu m-au convins mai mult, dar rămân foarte împăcată cu decizia mea de a rămâne mătușă și atât,” spune și Anca (42 de ani).

Instinctul matern și patern

„Nu am traume din copilărie, părinții mei au fost cât de buni au putut ei. Îmi amintesc însă că am văzut fotografii și filmări de când erau tineri, înainte să apărem eu și sora mea, și mă gândeam ce viață mișto aveau înainte de copii. Nu e un mesaj primit din partea lor, nici vreun regret de-al lor captat inconștient de mine. Am părinți care ne consideră cel mai minunat dar pentru ei. Mie, totuși, mi-a plăcut mai mult viața lor dinainte. Și asta îmi doresc și pentru mine. Acolo mă regăsesc, acolo mă identific pe mine cu nevoile și disponibilitatea mea, acolo mă văd trăind. O viață fără copii, cu multe alte experiențe interesante,” este de părere Dragoș, 37 de ani.

Nu toți bărbații simt instinctual nevoia de a-și transmite genele (și numele) mai departe. Nu toți caută o astfel de imortalitate, așa cum nici toate femeile nu simt instinctul matern.

Dr. Catherine Monk, psiholog și profesor de psihologie clinică la Universitatea Columbia explică faptul că „instinctul se referă la ceva înnăscut, natural, implicând răspunsuri comportamentale fixe în contextul anumitor stimuli.” Pe baza acestei definiții, „instinctul matern este mult exagerat, sugerându-se că există o cunoaștere înnăscută și un set de comportamente de îngrijire care sunt o parte implicită a maternității.”

Devii mamă prin instruire, învățare, modele sănătoase, și observarea comportamentelor tale și efectelor lor în relație cu propriul copil. Iar aceasta este o sarcină pe care trebuie să ți-o dorești și să fii pregătită pentru ea.

Citește continuarea articolului pe smartliving.ro pentru a afla următoarele:

Îți recomandăm și

Te-ar mai putea interesa