Zilele trecute, când casa îmi era cu fundul în sus, mi-am dat seama că, oricum m-aș organiza ca să ies la liman, cele două mâini nu-mi sunt suficiente. Știți scenariul: doi copii mici care, când tu te apuci de ordine, ei se pun pe dezordine. Eu pun în dulap un tricou, ei scot zece. Eu curăț oglinda cu Ajax, ei îi dau luciul final cu gem de prune.
Dar nu despre (dez)ordinea dintr-o casă cu copii e vorba acum, ci despre zâna bună care m-a salvat la țanc și despre cum m-a făcut ea să înțeleg ceva ce noi, mamele cu copii mici, nu prea vrem să pricepem.
Dar să le luăm pe rând, că încă nu am rezolvat cu dezordinea. Pe un grup Facebook dedicat bonelor și menajerelor, am citit un mesaj postat de Miruna, o fată de 22 de ani, studentă la Teatru. Căuta o metodă de a face bani ca să poată pleca în Vama Veche cu prietena ei. Aşa că a scris pe grup că le ajută pe mămici la curățenie. Iată omul meu, mi-am zis, și i-am scris în secunda a doua Mirunei, amintindu-mi cu nostalgie că, mai ieri, mă perpeleam și eu căutând soluții să fac bani ca să merg în Vamă.
A doua zi, Miruna era la noi în casă, cu mânecile suflecate, gata de dereticat. ”Hai să ne tutuim!”, îi zic, după ce am văzut că nu mă scoate din ”dumneavoastră”. ”Doar suntem de vârste apropiate”, îmi vine să precizez, cu gândul că, așa cum ziceam mai sus, mai ieri căutam și eu soluții de făcut bani și plecat în Vamă. (Mai ieri eram studentă, la fel ca Miruna. Nu? Să fi fost mai demult? Nu, nu cred, sunt încă foarte tânără).
Dar Miruna se încăpățâna să nu ma ia la per tu, iar din ”dumneavoastră” nu m-a slăbit, oricât am insistat. ”Mă jignești, Miruna”, îi zic râzând. ”Cât de bătrână mă crezi?” Râdem amândouă, dar ea râde mai mult de complezență, aveam să îmi dau seama mai târziu.
Orele trec, Miruna face treabă bună, eu îmi hrănesc copiii, îi culc, le strâng hainele, le pun jucăriile la loc, le pregătesc prânzul, bag rufe la spălat….distracții de mamă, le știți. Și, dintr-o dată, sortând hăinuțele colorate de cele albe, mă lovește în moalele capului revelația. ”Măi, fată, tu nu mai ești așa tânără cum te dai”, îmi spun. ”Miruna are 22 de ani, tu ai….23, 24, 25, 26…36? Câât? Câââând? Unde s-a dus timpul ăsta?”
Și, uite așa, stând în fund pe un lighean albastru, înconjurată de hăinuțele albe și cele colorate ale copiilor mei, mi-am făcut socotelile: acum un an mi se năștea cel de-al doilea copil, acum trei ani se năștea primul, acum patru ani făceam creditul ”Prima casă”, acum cinci ani mergeam în luna de miere, acum şapte ani îmi luam prima maşină, acum opt ani mă bucuram de prima creștere uriașă de salariu, acum 12 ani mergeam la primul meu interviu de angajare și acum…. 14 ani eram ca Miruna. Studentă, fără griji și fără bani de mers în Vamă în vacanța de vară. Acum 14 ani. Nu ieri, nu alaltăieri, nu anul trecut, şi nici măcar acum 10 ani.
Am ieșit din baie și am trecut pe vârfuri prin dreptul camerelor în care dormeau copiii. M-am așezat la masă cu Miruna și am mâncat împreună o prăjitură cu mentă. Eram cam tristă, recunosc. Mi-a povestit de Vamă. ”S-a stricat rău, îmi zice. Nu mai e ce-a fost. Am auzit că anul ăsta au adus și baldachine acolo. Vă puteţi imagina? Baldachine în Vamă!” ”Ehe, și pe vremea mea se vorbea tot despre asta”, îi zic. Parcă mi-a mai trecut gustul amar auzind că durerile din Vamă sunt aceleași ca în epoca tinereții mele. Tinereţe pe care, sincer vă spun, după revelația avută printre rufele copiilor mei, o simt acum tare departe. N-a fost „mai ieri”, ci cândva, demult, parcă într-o altă viață.
