Știți câte are de făcut o mamă înainte să iasă din casă și să închidă fără grijă ușa în urma ei? Știți cum e să alergi prin casă în căutarea unei șosete numărul 27 și să ai o ședință care începe în cinci secunde? (Și să nu ai nici cea mai vagă idee unde îți sunt cheile de la mașină?)
Știți cum e să fii deja epuizată când ieși pe ușă și să simți nevoia unui somn de după-amiază la 9 dimineața?
Dacă aveți copii, probabil că știți. Dacă nu, probabil că v-ați întrebat de multe ori de ce voi ajungeți la birou la fix, arătând ca scoase din cutie, iar colegele voastre care au copii sunt veșnic în întârziere și arată ca scoase dintr-o cutie de jucării.
Recunosc, cea mai grea pornire o am dimineața. Nu că n-aș putea să mă trezesc, că sunt foarte matinală din fire, dar până ies pe ușă sunt deja epuizată.
De când pun de cafea și până e gata, eu pregătesc ghiozdănelul. Apoi cu cafeaua pe mașina de spălat mă pregătesc pe mine și pregătesc chiuveta pentru copil: pus pasta de dinți la îndemâna lui, periuța, săpunul în formă de lămâie, prosopelul, scăunelul.
Îi place să fie tare independent când se trezește și eu, după cum vedeți, contribui la independența lui. Când încep să mă îmbrac dau deja drumul la radio. Din momentul acesta, copilul se poate trezi, sunt pregătită.
Coșmarul începe după ce se ridică din pat.
Trebuie să așeze totul într-o ordine numai de el știută, după un algoritm pe care nu l-am înțeles până acum, ca și când ar lucra la un soi de feng shui. Perna elefant trebuie să stea în diferite poziții, după ce el se ridică din pat, cearșaful trebuie fie întins, fie cu colțurile răsucite sub pilotă, iar hainele lui întinse pe pat într-o ordine pe care eu nu reușesc niciodată s-o pricep.
O știe el, dar, după ce se întoarce de la baie, aruncă totul pe jos și o ia de la capăt. Cât stă la baie, eu stau în spatele lui și… o cremă, un fond de ten, o pudră, un blush, puțin parfum și copilul e gata. Rujul și rimelul rămân pentru oglinda retrovizoare.
Urmează negocierea hainelor.
După ce reușesc să îl îmbrac, acțiune care se desfășoară în dormitor și lasă în urmă un teanc de haine refuzate pe criterii de tipul „nu-mi pace, nu e cu Paidămen” – Spiderman, adică – îl trimit spre bucătărie, dar drumul până acolo e pavat cu tentații: jucării, fotolii, motocicletă.
Reușește să parcurgă cei 10 metri de living cu viteza melcului plictisit, în vreo 10 minute, ca să ajungă în bucătărie, să ceară de mâncare cât pentru o armată și să se sature privind. Ce n-aș da și eu să mă satur așa!
Urmează apoi momentul în care eu strâng masa și spăl vasele în viteză, fără să rețin tot ce fac. De cele mai multe ori, mă întreb în timpul zilei dacă am băgat brânza în frigider sau dacă am pus capacul la gem.
În tot acest timp, copilul demarează operațiunea „încălțămintea”.
El alege ce vrea să poarte în ziua respectivă, iar eu îl las în pace. Mi-a fost de ajuns să mă întorc o dată cu el în șosete din parc, așa că îi pun în fața câteva opțiuni bune (nu-i arăt sandale iarna) și, în timp ce el deliberează, eu îmi văd de pregătiri.
Apoi îmi pun și eu ceva în picioare fără să stau prea mult pe gânduri.
Când eu mai arunc prin geantă ultimele lucruri de care nu se știe niciodată când aș avea nevoie, el ia decizia: știe ce ghete vrea. Îl încalț și, în timp ce îi leg șireturile, fie îmi trage clama din păr și mă ciufulește ca pe Muma Pădurii, fie îmi ia ochelarii și mi-i umple de amprente.
Îl las încălțat la ușă și fug la baie să-mi așez cât de cât părul sau să spăl/șterg ochelarii.
Revin la ușă unde încerc să îi pun geaca, dar de obicei el are chef de joacă și își ascunde mâinile.
Într-un final, plecăm, dar greu.
Așa arată diminețile în care îl duc la grădiniță și eu merg la birou. În situația în care trebuie să plec eu, iar el rămâne acasă cu tati sau cu buni, lucrurile stau cam la fel, ba mă mai și întorc de la ușă să-l ajut să deseneze vreo roată de tren pentru că „nu pot singul și tu peci”. „Dar poate tati”, îi zic. „Eu vleau cu tine!”
Îmi petrec cel puțin o oră pe zi ieșind din casă.
Cred că sunt o pacoste pentru toți oamenii care îmi cer să ne vedem: îmi ia infinit de mult timp să decid ziua întâlnirii (în realitate, sunt decisă, dar trebuie să văd cu cine las copilul), nu pot da o oră exactă, după ce o dau revin cu cel puțin două telefoane ca s-o schimbăm, iar când ajung la întâlnire e posibil să stau numai la telefon.
De aceea, mai nou, îmi place să ies cu alte mame. Îmi place cum toate ne sunăm între noi, de pe drum, să ne anunțăm că întârziem, ca și când ar fi ajuns vreuna la locul stabilit.
Dar mă duc să mă pregătesc de plecare, că ați văzut cât îmi ia. Fiți sincere, diminețile voastre decurg mai bine?
Și am început să citesc și ”Dacă eu am reușit poți și tu” să văd cum alte femei au reușit și care e cheia succesului. Bine, ele sigur au reușit să iasă din casă mai repede. O găsiți și voi AICI.