Când mama ta nu înțelege că ești și tu mamă…
Până pe la vreo 14 ani mi-am dorit să mă fac mai repede mare ca să scap de ceea ce mie mi se părea a fi cea mai grea perioadă din viața mea: copilăria.
După 14 ani, odată cu plecarea mea la liceu și vizitele bilunare acasă, aveam să realizez că ceea ce așteptasem cu atâta nerăbdare nu era nici pe departe cum credeam eu că va fi. Încet, încet, un nou prag s-a conturat în mintea mea: vârsta de 18 ani – majoratul.
Despre regrete și copilărie citiți aici: Aş fi vrut ca mama…
Începusem să cred că viața e grea din cauza părinților și îmi imaginam că, dacă scap de controlul lor, drumul meu prin viață va fi pavat cu diamante și parfumat cu mărgăritare.
Pragurile din viața mea
Am trecut și de pragul majoratului și de atunci au mai urmat alte și alte praguri. Părinții mei nu numai că nu s-au oprit din a interveni în viața mea, dar se mai și supărau atunci când nu le urmam sfatul. Tata, Dumnezeu să-l ierte, nu avea intervenții dese sau cruciale, dar mama era și este încă cea care „ține aproape”.
Au trecut destul de mulți ani de când am părăsit copilăria și pentru ea nimic nu s-a schimbat. E drept că așa ar trebui să fie. E drept că vom rămâne mereu copiii părinților noștri. E drept că ei nu vor înceta niciodată să ne vadă ca pe niște pui – puii lor. Dar uită că acești pui au crescut și au (iar dacă nu au, vor să-și construiască) propriul drum în viață.
Propriul drum și propriul stil de parenting
Poate că nu reușești, încă de la început, să mergi fără sprijin pe drumul pe care ți l-ai ales. Poate că o să ai nevoie de ajutor și e bine să fie cineva lângă tine atunci.
Când ajungi să faci parte din lumea adulților, începi să regreți comoditatea copilăriei. Am avut momente în care am pus mâna pe telefon și i-m cerut mamei sfaturi în diverse probleme, nu multe și nu din orice domeniu. Spre exemplu, nu i-am cerut niciodată sfaturi despre creșterea copiilor. Am rămas mai degrabă în zona rețetelor. 🙂
N-am cerut, nu mi-am dorit, dar am primit
Dar, cu toate acestea, sunt destul de frecvente situațiile în care mama intervine, în stilul ei, în creșterea copilului meu. Mereu îmi spune ce trebuie să-i zic, ce trebuie să fac, unde să mă duc, ce să aleg, ce cadou să-i iau, ce petrecere să-i fac sau să nu-i fac, ce haine să-i cumpăr și multe altele. Ca o mamă! Da, ca o mamă ce e. Ca mama mea! Copilul meu, în schimb, are altă mamă. Iar mama copilului meu sunt eu.
Iar eu, ca o mamă ce sunt, simt și știu ce e bine pentru copilul meu. Cum să o fac și pe mama mea să înțeleagă acest lucru?
