Confesiuni de bunică. „Te îngrozește gândul că ai putea face ceva greșit, intri în panică și pentru un strănut, vezi pericole unde nu există”

„Atunci când devii bunic nu te ajută cu nimic faptul că ai avut de-a face cu un bebeluș în urmă cu 30 și ceva de ani. Cu nimic! Cel puțin în cazul meu. Nepoții sunt parcă și mai prețioși decât au fost copiii, iar responsabilitatea parcă și mai mare…”

Laura Bogaciu, redactor
Prima maaaare petrecere a Victoriei, nunta părinților și propriul botez. Bunica… om de sacrificiu:))))

A trecut un an și în curând trei luni de când a venit pe lume Victoria. Am tot crezut că o să mă obișnuiesc până la urmă cu statutul de bunică. Ce crezi, nici vorbă… De câte ori încerc să mă conving că, da, asta e – și nu-i nimic anormal – zici că mă dedublez și cealaltă este bunica, nu-nu- nu, nu eu!

Până să se nască micuța asta a noastră, îmi intrase în cap o idee tâmpită care nici nu știu de unde a venit și-a dat buzna în capul meu. Eram pe mai mult de jumătate convinsă că ori înainte să se nască ea, ori imediat după, o să mor. Serios, chiar așa credeam! N-aveam niciun motiv serios să mă aștept să dau colțul – încă sunt suficient de sănătoasă, aveam doar 53 de ani -, singurul argument fiind o… (nici nu știu cum să-i zic) teorie stupidă potrivit căreia la venirea unei vieți noi trebuie să plece o alta. Ete că n-am plecat nicăieri!

Nepoțica mea este Mărțișor, s-a născut pe 1 martie, un 1 martie ușor ieșit din tipare, pentru că în seara aia a nins. Zăpada Mieilor. Doamne, a fost cea mai lungă zi din viața mea! Se dilatase timpul ca nebunul, nu știam cu ce să-l mai umplu și cum să-l mai rog să treacă mai repede. Și-acum mă minunez cât de repede a trecut deja un an.

Prima noapte acasă și prima baie

În prima noapte a Victoriei acasă, și eu, și fiică-mea, eram paralizate de frică. Hai, ea ca ea, fără strop de experiență, primul copil. Dar eu?! Aveam amintirile șterse și mintea golită, dar ce bine am mimat siguranța de sine… Nu-mi mai aminteam nimic din ce trebuia făcut cu alea trei kilograme de om, în afară de a-l privi exact cum privește vițelul la poartă nouă. Ne-am propus să nu dormim în noaptea aia, de teamă că ar putea fi posibil să plângă și să n-o auzim. Deși, culmea-culmilor, eram toate trei în aceeași cameră. Ca să vedeți până unde poate ajunge paranoia: copilul avea montată la pătuț camera de supraveghere, maică-sa stătea pe fotoliu și urmărea imaginile pe telefon, iar eu, întinsă pe covor, lângă pătuț, eram cu ochii în tabletă, urmărind, desigur, aceleași imagini. Iar între noi trei, fiecare la locul ei, nu era o distanță mai mare de un metru și jumătate.

În fine, a trecut noaptea, iar a doua zi, seara, s-a executat prima baie. Ferească Dumnezeu câtă frică am avut în mine! Măi, dar nimeni n-a știut, nimeni n-a văzut, nimic n-am spus, mâlc am tăcut. Îmi tremura pijamaua pe mine de frică să nu o scap, să nu-mi alunece din mână. Din mâna cu care nici măcar nu o țineam cum trebuie… Și o rugam în gând: „Fată, te rog eu, nu te zbate, nu da din mâini, nu da din picioare, nu mă da de gol! Ăștia doi se uită la mine ca la un guru și eu cică îi învăț cum să te spele. Dumnezeu să ne ajute pe toți!” Ceva i-o fi fost neclar fiică-mi, de vreme ce a doua zi s-a uitat la tutoriale pe Youtube și a văzut cum trebuie ținut copilul. Și de-atunci numai ea i-a făcut baie.

Experiența nu a ajutat!

Ce vreau eu să zic: că atunci când devii bunic nu te ajută cu nimic faptul că ai avut de-a face cu un bebeluș în urmă cu 30 și ceva de ani. Cu nimic! Cel puțin în cazul meu. Nepoții sunt parcă și mai prețioși decât au fost copiii, iar responsabilitatea parcă și mai mare.

Te îngrozește gândul că ai putea face ceva greșit, intri în panică și pentru un strănut, vezi pericole și unde nu există. Tai etichetele costumașelor ca nu cumva ele să zgârie pielea bebelușului, deși s-a gândit și producătorul la asta, așa că nu-s făcute din șmirghel. Vorbești în șoaptă și când e copilul treaz. Când îi schimbi scutecul absorbant, lipești și dezlipești de câte 2-3 ori benzile elastice de prindere, ca nu cumva să-l fi strâns prea tare la burtică. Nu ai încredere în încălzitorul de biberoane că aduce laptele la temperatura setată și permanent te temi că ar putea fi prea fierbinte, așa că verifici. Verifici. Verifici.

Și când îți mai spune o prietenă „cu vechime” în ale bunicelii că numai prima dată când cade copilul din pat o iei razna și insiști să facă un control, un RMN, orice, „să nu fi pățit ceva la cap”, pentru că după aia te obișnuiești și nu mai disperi, jur, tensiunea deja are nevoie urgentă de Captopril.

Anul trecut, când avea șase luni, în prag de diversificare, am plecat toți, cu copil și cățel – de data asta fără purcel, că n-a fos invitat -, în vacanță, în Grecia. Dacă tot spune lumea că Victoria seamănă cu mine bucățică-tăiată, păi atunci era musai să mearga în țara mea preferată!

Și după șapte nopți dormite în aceeași cameră, împreună 24 de ore din 24, la întoarcerea în țară, fiecare la casa lui, am simțit dintr-o dată, pentru prima dată, că „fără ea nu pot respira, casa e pustie fără ea”. Cu cine mă mai joc eu, în pat, dimineața? Cu cine și de cine mai râd eu, la fiecare masă, când tot castronul de piure de morcov sau dovleac este întins pe față? Stau câteodată și mă gândesc dacă nu cumva am devenit puțin… geloasă.

Citeam undeva că, adesea, bunicii își consideră nepoții propriii copii și din acest motiv încearcă să se impună în fața părinților, sărind calul sau chiar întreaga herghelie. Mie îmi este clar că Victoria este copilul mamei ei, iar pentru mine nu atât nepoata, cât partenera mea de drăcii. Pe care o să i le acopăr când le va comite grav. Pe care o s-o învăț chiar eu să le facă atunci când o să fie în pană de idei. Și am o listă cu câteva lucruri neapărat de bifat, lucruri cu care maică-sa, în copilăria ei, m-a disperat. Păzea, că a venit scadența!

  1. De pus palmele pe geamuri (mai ales imediat după ce au fost spălate) și lăsat urme. (Rezolvat)
  2. De scris pe pereți cu creion verde. (Urmează)
  3. De aruncat bile de plastilină în oala cu supă. (Obiectiv pe termen scurt)
  4. De distrus o pereche de încălțăminte (metoda este la alegere) în cel mult o lună. (Obiectiv pe termen lung)
  5. De ascuns în camera proprie, în locuri de neimaginat, sandvișurile neconsumate la școală, urmând a fi greu găsite, când vor fi deja mucegăite. (Perioada de desfășurare: clasele IV – VI)  

Precizez că sunt deschisă la orice alte propuneri!

În conformitate cu originalul (să-i dea cineva link fiică-mi, vă rog!), susțin, îmi asum și semnez:

                                                                                                           UN FEL de bunică

Câteva dintre momentele primului an de viață, cu adevărat memorabile, care se vor transforma anul viitor într-un calendar personalizat, care ne va reaminti cât de repede poate timpul să treacă.
Mult prea repede...

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa