Am aflat că Bibi a murit.
Am simţit un gol în stomac care mi-a îndoit coloana. Am simţit că nu mai pot să respir, deşi în casă erau 24 de grade şi afară 34. Am ieşit în curte, încercând să-mi ţin lacrimile în frâu. Alunecam pe o pantă care mă ducea exact în seara de 20 iunie 2008, când soţul meu mi-a spus la telefon: „Vicule, gata! Vicule, s-a terminat! S-a terminat!” şi a izbucnit în plâns. (Mult timp n-am avut curajul necesar pentru a rosti cuvântul „moarte”.)
Lângă mine erau mama, tata şi fratele meu. Soţul meu era la Cluj, la spitalul unde a murit Matei, primul nostru copil. Îmi amintesc că eram în fotoliu, nu ma refăcusem după operaţia de cezariană, motiv pentru care eu rămăsesem în Bucureşti şi nu plecasem la Cluj să fiu lângă copilul meu când ar fi avut cea mai mare nevoie de mine.
Am ascultat calm tot ce mi-a spus Alexandru, soţul meu, am închis şi am pus telefonul pe masă fără să rostesc vreun cuvânt. Cei din jurul meu aşteptau veşti. M-am uitat la uşa camerei pregatite pentru Matei, unde vedeam un colţ de pătuţ şi apoi nu mai vedeam nimic. Devenea totul alb argintiu şi îmi ţiuiau urechile. Am tras aer în piept şi i-am privit pe toţi, pe rând, în ochi. Mama abia se abţinea să nu plângă, tata îşi luase tâmplele în mâini, iar fratele meu îşi muşca buzele.
– Duceţi-vă şi strângeţi tot ce e în camera aia şi băgaţi toate lucrurile în debara!
S-au dus fără să pună vreo întrebare, apoi mama s-a întors, a luat o lumânare şi a aprins-o pe farfuria de la ceaşca mea de ceai. Am rămas în sufragerie, la lumina veiozei şi a lumânarii, în timp ce din dormitorul pregătit pentru Matei se auzeau doar foşnete.
Şi am început să mă gândesc la mânuţa care mă strânsese de degetul arătător cu o zi înainte, în ambulanţă, când ieşea pe porţile Spitalului Municipal pentru a fi urcat în elicopterul care îl aştepta pe Stadionul Dinamo. Parcă simţeam amândoi că n-o să ne mai vedem, dar parcă totuşi încerca să fie puternic. Şi m-am trezit urlând de durere, mă durea tot corpul. Îmi încrucişasem mâinile şi îmi cuprinsesem umerii şi ţipam. Au venit să mă implore să tac şi să mă liniştesc. Am dat să mă ridic din fotoliu, dar operaţia de cezariană m-a aruncat pe covor. Nu m-au putut ridica, nu i-am lăsat. Am stat aşa nici nu ştiu cât. Am încercat să plâng, n-am reuşit. Apoi am luat telefonul şi i-am sunat pe rând pe toţi cei care ne ajutaseră în cele trei zile după ce îl născusem pe Matei şi i se pusese diagnosticul de transpoziţie de vase mari. Era mult peste miezul nopţii şi toţi mi-au răspuns la telefon. Cu o voce de un calm care i-a speriat le-am spus tuturor acelaşi lucru: „Matei a murit! Copilul meu a murit!” Şi atât. Probabil că toţi mi-au spus câte ceva, dar nu-mi amintesc nici măcar să fi auzit.
M-am târât înapoi pe fotoliu.
Apoi a sunat telefonul. Era Alexandru. De el uitasem. Era cu sora lui la Cluj, la spital. Plecaseră cu avionul chiar în ziua aceea, după ce dispeceratul SMURD ne anunţase că Matei a ajuns în viaţă, deşi mai suferise un stop cardio-respirator pe drum, al treilea din ziua aceea.
Am răspuns şi am ascultat:
– Vicule, nu ştiu cum să-ţi spun. Am rugat-o pe doamna doctor să te anunţe că eu nu ştiu ce să zic…
Matei nu murise. După ce fusesem anunţată că s-a terminat, după ce îl resuscitaseră câteva zeci de minute şi apoi renunţaseră, în intervalul acela de o oră în care pacientul trebuie să stea conectat la aparate, chiar dacă nu mai trăieşte, lui Matei a început să-i bată inima din nou. Între timp, primiseră şi rezultatul analizelor. Cele trei zile în care nu se oxigenase cum trebuie şi stopurile cardiace din ziua aceea cauzaseră multiple hemoragii interne şi făcuseră ca el să fie inoperabil. Nici măcar şansa la o viaţă anormală nu mai era posibilă. Am vorbit la telefon cu doamna doctor. Nu se mai putea face nimic, doar să aşteptăm să moară. Pentru mine, Matei murise deja. N-am ştiut cum să reacţionez. Nu puteam să mă bucur pentru că viaţa asta puţină care mai era în trupul lui era prea puţină şi prea şubredă. Ştiam că se îndreaptă cu paşi mici şi chinuitori spre moarte. Așa că am zis: „Deconectaţi-l de la aparate!” Din partea cealaltă am auzit: „Îmi pare rău, vă înţeleg, dar legea nu ne permite, chiar dacă părinţii o cer!”
Am închis telefonul şi am ales să nu le spun nimic celor de lângă mine. Îmi venea să-mi rup trupul în bucăţele şi să-l arunc pe geam, mă incomoda. Mă incomoda şi aerul din casă şi masa din sufragerie, şi fotoliul de sub mine, şi pereţii, şi hainele, şi mobilierul. Am luat ceaşca de ceai şi cu toată puterea am izbit-o de peretele din spatele fotoliului pe care stăteam. Ai mei, care încă mai strângeau lucrurile din camera alăturată, au venit imediat. Mama insista să iau un sedativ. Am ţipat la ei să mă lase în pace, au ieşit de acolo. Am stat în fotoliu până spre dimineaţă, nu ştiu dacă am dormit sau am fost conştientă. Îmi amintesc că vedeam flacăra de la lumânare, dar nu ştiu dacă chiar o vedeam sau o visam.
M-am gândit la viaţa mea perfectă de dinainte de naştere. Aveam tot ce-mi doream şi totul ne mergea din plin. Ne lipsea Matei. În ultima lună de sarcină făcusem fel şi fel de scenarii cu el. Apoi au trecut săptămânile şi naşterea se lăsa aşteptată. În săptămâna 40 am mers la control. Copilul era bine, dar niciun semn de naştere. Medicul meu a decis să mi-o provoace. Aşa că, a doua zi, cu bagajele în braţele soţului mă internam la Spitalul Universitar. După injecţii şi perfuzii, niciun semn de travaliu. Atunci a fost chemat un alt medic şi s-au sfătuit câteva zeci de minute. Concluzia: aveam să merg acasă, să păstrez legătura cu medicul prin telefon la orice oră şi, în ultimă instanţă, să revin peste trei-patru zile pentru cezariană. Am plecat destul de tristă înapoi spre casă. Au urmat trei zile în care n-am închis un ochi. Aşteptam contracţiile care n-au apărut. Am vorbit dimineaţă la telefon cu medicul şi m-a chemat la ora 18.00 pentru cezariană. Le-am sunat pe mama şi pe soacra mea ca să le anunţ. Amândouă au venit cu primul tren în Bucureşti, voiau să fie acolo la naşterea primului nepot. La ora 16.00, pentru că nu mai aveam răbdare, mi-am sunat soţul, care în ziua aceea lucra, şi l-am anunţat că plec la spital. Am chemat un taxi şi am plecat singură de acasă, cu tot cu bagaj.
– Unde mergem? a întrebat taximetristul.
– La Municipal, am zis.
– Trebuie să ne grăbim?
– Nu, staţi liniştit, sunt în regulă.
Asta îmi mai lipsea: să meargă taximetristul ca nebunul şi să se întâmple ceva, m-am gândit. Mi-au venit tot felul de gânduri negre în cap până am ajuns la spital. Ba că taxiul o să aibă un accident, ba că o să mi se întâmple ceva în timpul operaţiei, ba că o să se întample ceva cu copilul. Apoi m-am scuturat ca un câine ud şi m-am mutat în cealaltă parte a banchetei din spate ca şi când locul pe care stăteam ar fi fost blestemat.
Am ajuns la camera de gardă mai devreme cu o oră şi jumătate decât stabilisem cu medicul. M-am aşezat pe un scaun să o aştept pe mama care tocmai mă sunase să-mi spună că a ajuns în gară. Între timp, m-a găsit medicul şi m-a luat în cabinet pentru control. Niciun semn de travaliu şi, cu toate insistenţele mele să nasc natural, n-am reuşit să-l înduplec.
La ora 18.00 urma să intru în operaţie. A venit şi mama şi mi-am făcut internarea. Cum nu aveam absolut nimic, mi-am permis să ies din salon şi să stau pe hol cu rudele ca să treacă timpul. A apărut şi soacră-mea, şi cumnatele mele, şi soţul meu. Eram o gaşcă mare şi veselă. Până când a venit medicul să mă cheme. Mi-am luat la revedere de la ei şi am plecat spre sala de operaţie. Cât am mers spre sală, culoarul pe care păşeam parcă prinsese nişte rotunjimi, pereţii nu mai erau drepţi şi iar m-au invadat gândurile negre. Pentru că mi-e frică, mi-am zis. Era prima intervenţie chirurgicală prin care treceam. M-am urcat cuminte pe masă, cu mâinile pe genunchi, cu umerii în faţă, pentru anestezie. În câteva clipe, nu mai aveam picioare. Le vedeam, le atingeam, dar nu mai erau ale mele. Nu mai simţeam nimic. M-au întins asistentele pe masă, mi-au fixat o perfuzie şi au venit medicii cu şorţuri mari ca doi măcelari. Au început treaba. Medicul anestezist vorbea despre meciul din seara respectivă. Jucau România cu Olanda. Medicul meu îşi dorea să bată România. Anestezistul, în schimb, era de altă părere:
– Băi, Gabi, io aş vrea să-i batem p-ăia, dar nu-ţi dai seamă că dacă bate România iar ies aştia la Universitate, iar se îmbată şi se taie de stăm toată noaptea să coasem la ei? Tu ce treabă ai?
Am râs. Începusem să simt cum trag de mine, dar nu ştiam ce se întâmplă. Am simţit o uşurare în capul pieptului şi am văzut capul copilului în timp ce era înmânat medicului neonatolog. Am auzit un scâncet firav şi atât. Am început să întreb disperată ce se întâmplă. De unde până atunci medicii discutaseră între ei despre meci, atunci s-a lăsat liniştea. M-au întrebat dacă am vreo infecţie sau dacă am avut. În continuare eu nu aveam niciun răspuns. O asistentă a venit şi m-a luat de mână şi mi-a spus că o să fie bine. Apoi copilul a fost luat în braţe de moaşă şi se pregăteau să iasă din sală chiar sub ochii mei. Am strigat că vreau să îl văd. A venit în fugă lângă mine şi l-a întors cu faţa. În afară de faptul că semăna perfect cu taică-su şi că avea un păr mare şi foarte cârlionţat, Matei nu era roz ca toţi bebeluşii: era vânăt, aproape negru.
L-am văzut numai pentru câteva secunde. Am început să plâng, înţelegeam toate gândurile negre acum. Înţelegeam şi de ce nu îşi dorea să se nască şi de ce naşterea nu se declanşa. Înţelegeam tot. În timp ce medicii îmi închideau operaţia eu mă înecam în lacrimi. Am fost transferată într-un salon cu alte mămici, unde mi-am pus pătura pe cap şi am continuat să plâng până când cineva mi-a dat-o la o parte. Era soţul meu, care venise să mă pupe şi să mă felicite pentru că avem un băieţel frumos, de 3.750 g şi 52 cm. Apoi a venit şi mama, şi soacra mea, toată lumea. Îmi spuneau că e frumos şi că seamănă perfect cu Alexandru. Nu îmi venea să cred. Mă bucuram că era bine, dar în starea în care îl văzusem eu… Ceva nu se potrivea aici. După ce au plecat ei a venit medicul meu să vadă ce fac. A fost sincer. Mi-a spus că Matei are probleme, dar nu ştiu încă nimic clar, că acum este bine şi să mă liniştesc. M-am mai liniştit. La televizorul din salon a început meciul. Îmi imaginam că la mine acasă se bea, se mănâncă, se fac grătare, dar şi că se urmăreşte meciul. Aveam impresia că sunt mai aproape de ei dacă mă uit şi eu la meci. Mă obseda imaginea cu Matei vânăt. Au început să vină asistentele şi să le aducă celorlalte mămici copiii la alăptat. Veneau câte două asistente cu câte doi copii pe braţe. Am aşteptat până la ultima. Copilul meu n-a venit. Am întrebat de el. I-am spus numele. Nimeni nu ştia nimic. S-au retras mai departe de patul meu şi le-am auzit zicând că “e ăla de la terapie intensivă”.
Anestezia începuse să treacă şi plănuiam să mă ridic să merg să-l caut. Asistentele nu îmi spuneau nimic. Una îmi cerea pe un ton deranjant să nu mai plâng, iar cealaltă îi zicea să mă lase în pace. În pauza meciului, au intrat în salon medicul meu ginecolog, însoţit de neonatolog. Mi-au cerut dosarul cu toate analizele. Îi interesau ecografiile. Au fost uimiţi de numele medicilor la care făcusem examenele ecografice. Îi alesesem pe cei mai buni, îmi făcusem programările cu luni înainte.
M-au anunţat că dosarul rămâne la ei şi mi-au cerut să-l chem pe soţul meu de acasă. L-a sunat medicul meu, până la urmă. Şi au plecat fără să-mi spună nimic. Peste vreo oră, a venit Alexandru. Eu mă ridicasem în fund pe marginea patului. M-a luat şi am mers la baie. Eu m-am aşezat pe vasul de toaletă şi am început să plâng. A început şi el să plângă. Mi-a spus că nu e bine, că medicii i-au spus să ne aşteptăm la orice. Momentul a fost întrerupt de o bătaie puternică în uşă. Era asistenta care ne anunţa că a venit domnul doctor.
Matei avea nevoie de prostaglandină, substanţă pe care spitalul nu o avea. Şi din momentul ăsta a început cursa contra cronometru pentru viaţa lui. Aveam un diagnostic care nu putea să fie oficial pentru că spitalul nu avea un ecograf cardio pentru bebeluşi. Ne-au liniştit spunându-ne că au făcut cerere pentru el acum 13 ani la Ministerul Sănătăţii. Exista unul mobil, dar după zeci de telefoane am aflat că e plecat la Iaşi şi de acolo trebuia să ajungă în alte două locuri. Şi nouă ne trebuia acum. Aveam nevoie de prostaglandină, dar nu în concentraţia în care e disponibilă în farmacii. A fost nevoie să mergem direct la fabrică şi să cerem. O fiolă era destul de scumpă, dar ne-au dat cinci şi n-au vrut să ia niciun ban. Am folosit numai două şi restul le-am donat spitalului.
Dimineaţa a început să-mi sune telefonul şi să primesc felicitari. Am răspuns numai celor foarte apropiaţi şi le-am povestit. Vestea a circulat repede, toata lumea s-a oferit să ne ajute. Numai că în momentul acela nu ştiam ce ajutor să cerem.
Diagnosticul era transpoziţie de vase mari, creierul lui nu se oxigena cum trebuie. Niciun medic n-a observat-o la ecografie, deşi toţi susţineau acum că ar fi trebuit să se vadă, că era evidentă. Medicul ecografist a avut grijă să ne dea o poză pe care indicase cu o săgeată şi scrisese „cuc” şi să ne spună că e totul bine, n-are ce să nu fie bine.
Avea nevoie urgentă de operaţie. De aici am cam pierdut legătura cu firul evenimentelor, pentru că eu nu puteam să stau prea mult în picioare sau pe scaun şi mă retrăgeam în salon. Într-un salon în care fiecare mămică avea copilul lângă ea şi toate mă întrebau când mi-l aduc pe al meu.
Pe culoarul de la lifturi sunau telefoanele, toată lumea vorbea şi se mai auzea câte un “Am rezolvat!” Toată lumea lucra la a pune la punct un zbor cu elicopterul SMURD până la Cluj la Spitalul de Neonatologie, de unde Matei putea fi dus la Spitalul de Cardiologie, unde ar fi trebuit să se reunească doi chirurgi, ambii plecaţi din Cluj, pentru a-l opera. N-aş putea nici azi să fac o listă completă a celor care ne-au ajutat în zilele acelea. Şi nu pentru că nu mi-i amintesc, ci pentru că sunt convinsă că nu îi ştiu pe toţi. Dar le mulţumesc din suflet!
Aveam, în schimb, o mare problemă. Diagnosticul nu putea fi oficial pentru că nu exista ecograful cardio şi Matei nu putea pleca aşa din spital.
Era deja după-amiază şi eu nu reuşisem să ajung la terapie intensivă. M-am ridicat din pat, m-am dus la soţul meu care era pe culoar vorbind la telefon şi l-am luat cu mine în secţia de terapie intensivă. Am fost imediat opriţi de asistente. Le-am spus că vreau să-mi văd copilul, că e bolnăvior. Nu aveau voie să ne lase aşa acolo, aveam nevoie de halate sterile. „Şi de unde luăm?” le-am întrebat. „Nu ştim.”
Am rămas la uşa secţiei, sprijinită pe Alexandru. O doamnă doctor a intrat pe lângă noi şi a ieşit la scurt timp. A făcut câţiva paşi şi s-a întors la noi. Ne-a întrebat ce facem acolo. I-am spus că vrem să ne vedem copilul, dar nu avem halate sterile. Ne-a rugat să o aşteptăm.
A venit în cinci minute înapoi cu două halate în ţiplă, m-a ajutat să mă îmbrac, l-a pus pe soţul meu să ia căruciorul de pe culoar şi să mă pună în el şi a mers cu noi în salon.
– Lăsaţi-i să stea cu copilul, le-a zis asistentelor şi a plecat.
Matei era întins pe un pătuţ mic, cu un scutec pe el şi cu o grămadă de fire. În jurul lui ticăiau tot felul de aparate. L-am luat de mână şi a tresărit un pic. I-am mângâiat zulufii şi l-am pupat pe frunte. Aş fi vrut să-l iau în braţe, dar asta era tot ce puteam să fac. M-am aşezat în căruţ şi mi-am rezemat capul de pătuţul lui.
Am stat acolo până n-am mai avut putere. Mă durea tot corpul, eram nedormită de vreo cinci zile, nu mâncasem nimic şi nici nu puteam s-o fac. Am plecat înapoi spre salon. Am căutat-o pe doamna doctor să îi înapoiem halatele, dar ne-a spus să le păstrăm pentru data viitoare.
Nu mai ştiam ce oră e, dacă e zi sau noapte. Din timp în timp, făceam inventarul lucrurilor rezolvate. Eu mai mergeam câte o oră în salon să stau întinsă, dar nu mă puteam odihni. Nu ştiu cum a trecut noaptea… Eu în salon, ai mei pe culoare. Dimineaţa, când m-am ridicat din pat mi-am spus că va fi o zi mai bună, mi-am spus că se va rezolva totul şi am plecat spre terapie intensivă la Matei.
Atunci a revenit acea doamna doctor care ne dăduse halatele, zâmbind, ne-a luat în braţe pe fiecare şi ne-a spus că o să fie bine, că noi suntem chiar norocoşi. Spitalul primise aparatul pentru care făcuse cerere cu ani în urmă. Chiar în ziua aia. Matei a fost primul pacient consultat. Într-adevăr, medicii neonatologi care puseseră acel diagnostic şi care au stat aproape tot timpul lângă Matei nu s-au înşelat. Asta era. Transpoziţie de vase mari.
Numai că bucuria noastră a fost scurtă. Aveam aparatul, aveam diagnosticul, dar nu exista un medic specialist care să puna parafa sub el. Medicii ne-au sfătuit să sunăm şi să chemăm elicopterul şi vedem noi cum rezolvăm cu parafa.
Am sunat, în jumătate de oră trebuia să vină ambulanţa care să-l transporte pe Matei la elicopter. Pista Spitalului Municipal nu e bună, aşa că se foloseau de stadionul Dinamo pentru astfel de cazuri.
A fost cea mai lungă jumătate de oră care s-a transformat apoi în coşmar. Condiţiile meteo nu permiteau zborul până la Cluj. Şi iar a urmat o perioadă în care ne cam pierdusem curajul şi speranţa. Nu există noroc. Şi dacă există, e sabotat de ghinioane.
O zi întreagă ne-a ţinut pe loc vremea. În ziua aia am stat mai mult în salon, cu capul în pătură şi am plâns. Cred că cel mai mult am plâns atunci. Noaptea m-am mutat şi am plâns şi la baie, ca să nu deranjez pe nimeni. Îmi venea să iau pe cineva de piept, să trag pe cineva la răspundere pentru tot.
A urmat o altă zi care a început bine. Vremea era bună, ambulanţa era pe drum, elicopterul era pe stadion. Aşteptam medicii de pe ambulanţă ca pe nişte Dumnezei. Au venit. Un tip mai în vârstă, şoferul. Şi o domniţă doctor foarte tinerică.
Ne-am adunat cu toţii în salonul de la terapie intensivă. Transferul lui Matei din pătuţul în care era în incubatorul în care urma să fie transportat i-a provocat primul stop cardiac. Au urmat minute bune de resuscitare şi nimic. După vreun sfert de oră, doamna doctor care ne ajutase cu halatele l-a rugat pe soţul meu să mă scoată pe hol şi să stea cu mine acolo. Am ieşit şi ne-am aşezat pe scaune. Am început să plângem amândoi. Simţeam că suntem aproape de sfârşit, că Matei, deşi puternic, nu mai putea să lupte acum.
Într-un final, am auzit din nou aparatele ticăind. Era bine, îl aduseseră din nou pe linia de plutire. Am intrat şi noi în salon. Ca şi când n-ar fi fost suficient tot ce-am îndurat până atunci, tânara doctoriţă ne-a comunicat că ea nu ia copilul:
– Eu nu plec cu el de aici, moare pe drum. N-are sens!
Şi toată lumea a început s-o roage. Eu rămăsesem fără cuvinte. Nu puteam să cred că se întâmplă asta. Auzeam din jurul meu numai “Domnişoară, sunt părinţii aici!”, “E aşteptat la operaţie la Cluj”, “Vă rugăm frumos, măcar încercăm”, “Oricum aici n-are nicio şansă, dacă ajunge acolo are.”
Toată lumea se ruga de ea, iar ea refuza cu îndârjire să plece cu Matei spre ambulanţă. Eu n-am mai văzut nimic în faţa ochilor şi m-am prăbuşit în genunchi. Nu mai ştiu ce am zis, nu mai aveam putere să rostesc vreun cuvânt. Aş fi sărit la gâtul ei şi aş fi făcut-o bucăţele mici, mici şi le-aş fi risipit pe pardoseala aia, aşa cum făcuse ea cu sufletul meu. Dar eu nu aveam nicio putere, eram căzută în genunchi în faţa ei şi ea îmi era Dumnezeu.
A încercat şoferul să intervină şi a fost redus la tăcere. Avea lacrimi în ochi când m-am uitat la el. Am înduplecat-o, într-un final, după o altă cascadă de telefoane date nici nu mai ştiu pe unde.
Ne-am izbit, inevitabil, de problema specialistului care să semneze diagnosticul. Noi am fost nevoiţi să dăm o grămadă de declaraţii cum că ne asumăm răspunderea, iar acea doamnă doctor drăguţă s-o oferit să semneze ea foaia de ieşire. Am citit pe ştampilă: Ana Culcer.
Când se rezolvase totul, Matei a făcut al doilea stop cardio-respirator. A fost resuscitat şi mai mult de data asta. Aproape că erau gata să-i anunţe ora decesului când inima lui a început să bată din nou.
Şi au plecat. Am mers lângă targa cu incubatorul până la ambulanţă. Am îmbrăţişat şi sărutat cutia aia de plastic până m-au tras ai mei pentru că trebuia să fac loc celor care urmau să urce în salvare. I-am spus să fie tare, i-am spus că o să vin şi eu la Cluj… şi nu m-am ţinut de cuvânt.
Matei a murit în noaptea de 20 spre 21 iunie 2008, la Cluj, după ce suferise încă un stop la Ghimbav unde au schimbat elicopterele. Lângă el au fost câteva cadre medicale şi tatăl lui.
Eu, deşi i-am promis că mă voi duce la el, n-am mai apucat. A venit el spre mine, într-un coşciug micuţ, îmbrăcat în costumul bleu pe care eu îl cumpărasem la scurt timp după ce aflasem că sunt însărcinată.
…
Azi am ieşit în curte şi am plâns după ce am citit că a murit Bibi. Ca să nu mă vadă vecinii m-am prefăcut că îngrijesc o floare şi m-am aplecat lângă tufa de mâna Maicii Domnului. Am luat pământul în mâini şi l-am frământat aşa cum am făcut când am aşezat coşciugul lui Matei în mormânt. Am vrut să ating fiecare fir de pământ care urma să cadă lângă el. Şi plângeam. Aş fi vrut să le cer celor de lângă mine să mă lase să mă întind acolo şi să stau aşa. Apoi au început toţi să mă roage să mă ridic, să las groparii să-şi facă treaba.
Am aruncat singură în groapă şi ultimul pumn de pământ. Am îngropat acolo şi o parte din mine.
Au trecut patru ani de atunci şi rana e încă vie. Rana asta nu cred că va trece niciodată, poate va fi acoperită de un pansament mai mare, dar sub el va fi mereu carne vie.
Bibi, să te odihneşti în pace şi să le dai putere părinţilor tăi!
Foto: Bogdana Dobre