Dacă am putea da timpul înapoi… am avea atâtea lucruri să le spunem celor pe care îi iubim, dar care au plecat mult prea devreme dintre noi. Doar câteva minute dacă am mai avea, cât să le cerem să ne ierte pentru ce nu am făcut bine și să le spunem că îi iubim.
Delia i-a scris tatălui ei. Cu iubire și dor:
Dragă tată,
Iartă-mă că îți scriu așa de târziu. Tare mult sper că mesajul meu va ajunge la tine și că nu mai ești supărat pe mine.
Îmi pare rău că am ales să mă duc în vacanță cu soțul și copilul, în Deltă, exact când tu veneai acasă de tot. Am fost o egoistă, fugeam de realitate.
N-am înțeles și nici nu am vrut să înțeleg de ce te întorci acasă, deși știam că era ultima noastră vară împreună.
Aș da timpul înapoi dacă aș putea și aș veni mai repede acasă, numai că să te mai pot vedea lucid și să mai povestim un pic știrile zilei.
Nu ți-am spus-o niciodată, însă îți mulțumesc mult pentru tot, am simțit mereu că m-ai iubit, chiar și când aveam 15 ani și îmi planificam evadarea de acasă, din cauza ta, desigur. N-am facut-o, mi-era frica și nici nu aveam unde să mă duc. Așa că am preferat să fac ceea ce fac cam toate adolescentele din lumea asta nedreaptă: să te urăsc până când am înțeles, de fapt, cât de mult te iubeam.
Îți mulțumesc că mi-ai dat voie să plec de acasă la 19 ani și că ai ințeles că am nevoie să plec în alt oraș la facultate. Visul tau să fiu profesoară de franceză, în orașul nostru natal, nu mai era de mult visul meu, și tu ai ințeles. Toate pachetele cu mâncare din fiecare duminică dimineața erau mesajele tale de iubire. Și le-am primit pe toate, sunt încă vii în inima mea.
Nepotul tău îți seamănă, jur că de multe ori te văd în el, mai ales când face glume și se amuză el singur de ele. Am un sentiment că îți va moșteni spiritul glumeț, dar și mândria, sper tare. Sunt lucrurile cele mai frumoase care mi-au mai rămas de la tine.
Să știi că ai fost un tată bun, poate că nu ai fost un soț perfect, nu pot eu judeca asta, însă cine mai are amintiri cu tatăl ei care insiropa pizza, pentru că așa știa că se procedează cu plăcintele? Și plăcintele tale erau renumite, dar și rumenite. Iar ciorbele, tocănițele, murăturile și toate felurile moldovenești pe care le pregăteai cu atâta drag nu le mai regăsesc în nicio casă. Țin minte și momentele noastre mai puțin bune, însă înțeleg din ce în ce mai bine că nu a fost vina ta. Și că ai fost toată viața trist că nu ți-ai putut urma destinul de intelectual, alegând să fii instalatorul cel mai popular din tot cartierul.
Tată, nu mi-e deloc ușor să-ți scriu că îmi pare rău că te-ai îmbolnăvit, nimeni nu a înțeles asta bine până nu a fost prea târziu. Știu că te-ai jucat mult timp cu boala, însă, uite, nu a fost deloc o joacă. Poate că era amuzant și mai ușor pentru tine să nu renunți la fumat atunci când toți doctorii îți spuneau că îți face rău, poate că a fost o cale mai simplă să nu accepți un diagnostic fatal și să te prefaci de fiecare dată când aveai ocazia, sau să ne liniștești zicându-ne că ai doar un virus, când tu sufereai de cancer. În mod cert tu ne-ai ajutat mai mult să te ajutăm, însă nu a fost deloc simplu pentru nimeni din jurul tău. Toată lumea îți duce dorul și culmea, te prețuiește mai mult decât atunci când erai printre noi.
Toată lumea știe cât de mișto ai fost și cât de prezent ești încă în viața noastră.
Dragă tată, esti încă iubit, simți asta?
În memoria tatălui meu, Ioan (1956-2012)
