Am în familie exemplul unei femei care a tot lăsat pe mâine să fie fericită. Nu a purtat hainele bune pentru că urma să le îmbrace „mai târziu”. Nu s-a bucurat de fiecare clipă pentru că mici detalii refuzau se așeze, cuminți, când și cum ar fi vrut ea. Nu vreau să repet aceleași greșeli.
De o vreme încoace, ceva s-a schimbat în mine. A fost un click, nu știu ce l-a provocat, dar s-a auzit destul de tare. Mi-am dat seama că nu ar trebui să îmi permit să amân anumite lucruri. În principiu, lucruri legate de mine. Timpul nu stă pe loc, iar să îți imaginezi că ai timp berechet e ceea ce s-ar numi, justificat, o aroganță.
Generația comunistă
Am prins comunismul copil fiind. La masa de duminică, bunica mea făcea dintr-un pui și supă, și friptură și salată „boeuf”. Eram convinsă că adulții din familia mea nu suportă pulpele sau pieptul. Lor le plăceau pielea și zgârciurile și ce mai rămânea prin farfuria mea. La fel și altor părinți. Nici laptele nu le plăcea, de aceea beau ceai. Nici bananele alea de două ori pe an nu le suportau pentru că n-ar fi luat o gură. Ce să mai zic de portocale! Aveam în dulap, printre hainele de pat, săpunuri Fa. Nici pe astea nu prea le foloseam. În casă era exista un singur parfum și ăla dura câțiva ani. Pe măsură ce am crescut, ne-am dat seama că părinții și bunicii noștri sunt mai puțin ciudați decât credeam. Că pur și simplu ne lasă nouă ce e bun. Că toate-s drămuite pe rație, calculate să ajungă mult.
Am crescut, așadar, cu convingerea că amânarea unor plăceri e virtute și dovadă de dragoste.
Tovarăși, am reminiscențe!
M-am surprins la raionul la pește. Un file de somon, vă rog. (Pentru Tudor.) Din borcanul cu cătină în miere (apropo, o idee bună pe care v-o recomand, acum e momentul să luați, sunt pline piețele!) tot lui i-am dat, exclusiv, două lingurițe pe zi pentru imunitate. Deși noi răcim mai des și mai aprig, nu ne-am atins. Dacă vrea ăla mic tabletă, se rezolvă. Am vrut eu Kindle, m-am sucit doi ani. Deși n-ar fi o problemă să ne luăm somon o dată pe săptămână cu toții sau să pun două borcane cu cătină. Mi se pare, la rândul meu, virtute și dovadă de iubire să ne privăm de lucruri sau gesturi pentru că așa mi s-a întipărit în sistem: părinții buni mănâncă zgârciuri.
Noi dovezi de iubire
Acum lapte găsești peste tot, la orice oră din zi (și din noapte). Așa că am avut nevoie de alte metode de privare. Cel mai la îndemână a fost să nu-mi dau voie să fac gesturile superficiale și total nepractice de care am nevoie eu ca să mă simt femeie. Cum ar fi, de pildă, să-mi pun unghii cu gel. Sunt lungi, pretențioase, un pic kitschoase, mai mult mă incomodează decât mă ajută. Dar îmi plac! Tudor a zis că îi inspiră „curățenie și frumusețenie”. Așa să fie! Am vârsta la care încep să realizez că tinerețea nu durează o veșnicie și că trebuie să profiți în fiecare secundă de privilegiul pe care ți-l dă statutul de femeie aflată în plin pârg. Cultiv niște roșii cherry pe balcon, am văzut cu ochii mei ce urmează după coacere. N-aș vrea să fiu o roșie cherry uitată pe crenguță când ar fi să-mi dau voie să fiu femeie până-n măduva oaselor. Făcusem și un fel de ierarhie a parfumurilor. Culmea, cel pe care-l iubesc cel mai mult era cel mai rar folosit, iar zi de zi mă parfumam cu cele care mi se păreau „acceptabile”, „OK”, „draguțe”. Am dat ordinea peste cap și acum miros bine de tot deși stau singură în casă, scriind acest text (cam chinuit, ce-i drept, din cauza unghiilor).
Sunt aici, acum, eu toată…
Nu mai amân nimic! Singura garanție palpabilă e acum, aici și refuz să-mi proiectez micile fantezii feminine într-un viitor incert. Am chef să fiu (și) superficială, să-mi placă de mine și să-mi dovedesc asta în fiecare zi, câte un pic. M-am descoperit mai veselă, mai cu zâmbetul pe buze și mai dornică să ies din coconul meu.
Și nu în asta stă, oare, „frumusețenia” vieții?
