Poveste de viață: „Mama s-a dus prea devreme la Ceruri, după fratele meu Toni! Iubiți-vă mamele cât mai sunt”

Georgiana Mihalcea, redactor
poveste de viață
Poveste de viață. Mama Cristinei a murit după o lungă suferință provocată de un atac cerebral.

Poveste de viață. „Aș fi vrut să fi scris povestea asta înainte ca mama să nu mai fie, ca să o citească și să știe cât de mândră sunt de ea. Și cât de mult o iubesc!” Așa începe Cristina (mamă a două fetițe din București) povestea de viață a memei sale, Nina Tampu, care de curând a plecat dintre cei vii cu gândul la copiii și la nepoții de care boala nu a lăsat-o să se bucure suficient.

„Mama bună” este titlul pe care a ales să-l dea poveștii de viață a mamei sale. Nina, cea iubită de toată lumea, a fost într-adevăr un om bun, mereu cu grijă față de toți cei din familie, care a făcut mereu ce e mai bine pentru cei din jur, dar a plecat din lumea asta mult prea devreme, lăsând un gol imens în urma sa.

Poveste de viață: „Când avea 31 de ani, mama și-a îngropat fiul cel mare”

„Mama s-a născut pe 19 ianuarie 1955, în comuna Cosmești, județul Teleorman și s-a mutat de tânără în București, unde l-a întâlnit pe tata, de care s-a îndrăgostit imediat și au întemeiat o familie. A devenit mamă prima oară la 20 de ani, când l-a născut pe fratele meu Toni, iar după 1 an și patru luni a mai născut un băiat, pe Aurel.

Niciodată nu s-a văitat că a crescut doi copii de vârste atât de apropiate, au ajutat-o foarte mult și bunicii noștri de la țară, (dar și cei de la oraș) unde frații mei au stat când erau mici sau în vacanțe, pentru că la acea vreme mamele nu puteau sta în concediu de maternitate doi ani așa cum stăm noi acum. Soarta a fost dură cu mama mea, mult prea devreme.

Când Toni avea 11 ani a fost răpus de un diagnosti nemilos: leucemie.

Acum, eu fiind mamă la rândul meu, nici măcar nu-mi pot imagina ce durere fără margini a putut fi în sufletul ei de mamă să-și conducă pe ultimul drum fiul cel mare.

Amintiri dragi cu mama mea bună. Jos este cu Toni și Aurel, iar în dreapta jos alături de mine și soția lui Aurel.

Nu a vorbit foarte mult despre asta, probabil că a vrut să nu o vedem că suferă și să nu ne afecteze prea mult. Mama iubea copiii, l-a iubit mult pe Toni. Dorința asta a ei de a avea copii, de a oferi multa iubire ce o purta în suflet, a făcut ca, la vârsta de 32 de ani să-l nască pe Cornel, iar soarta a vrut să-i aline încă o dată durerea și m-a adus și pe mine pe lume când avea 34 de ani.

„Mama a născut de 4 ori natural, eu m-am născut acasă, pe canapea”

Mama a născut de 4 ori natural și niciodată nu s-a plâns de vreo durere, cu toate că eu cred că nu i-a fost atât de ușor, mai ales cu mine! La primele două nașteri (cu Toni și Aurel) venirea pe lume a fost provocată de medici.

Ultimele săptămâni de sarcină cu Cornel le-a petrecut în spital, pentru că un câine a trântit-o la pământ, punând viața fratelui meu în pericol. Așa că a stat cuminte în spital, să fie monitorizată și să se asigure că puiul ei va veni pe lume sănătos.

Fratele meu Cornel a venit pe lume cu o pungă de lichid lângă buric și a trebuit să fie transferat de la maternitate într-un spital de copii pentru a fi operat.

Tare greu i-a fost mamei să nu-și țină puiul în brațe multe zile după naștere. Nici nu vreau să mă gândesc ce a fost în sufletul ei, mai ales că nu trecuse foarte mult timp după dispariția lui Toni.

Cu mine, singura fată a familiei, nașterea a fost foarte specială, pentru că am ales să vin pe lume înainte de termen și mi-am luat mama prin surprindere. Nașterea mea a avut loc acasă, pe canapea, asistată de câteva vecine până la venirea ambulanței!

Poveste de viață: „Pe vremea noastră concediul de creștere copil era doar de două luni”

I-a fost greu cu două serii de câte doi copii cu vârste atât de apropiate, mai ales că pe vremea noastră nu existau nici scutece, nici mașini de spălat automate. Când mama ne-a născut pe noi, concediul de creștere și îngrijire a copilului era doar de 2 luni, iar părinții se descurcau cum puteau cu copiii.

O varinată ar fi fost creșa, dar ai mei au preferat să apeleze la bunici, până am ajuns la vârsta de școală. Frații mei au crescut cu dragostea bunicilor de la țară, iar pe mine m-au îngrijit părinții tatălui care locuiau în București.

Mama mi-a povestit că îi era foarte greu să ne vadă doar la sfârșit de săptămână când eram mici, când mergea pe stradă și vedea alți copii o durea sufletul că nu suntem lângă ea.

Nu vreau să înțelegeți că eram abandonați, pur și simplu astea erau vremurile. Atât eu, cât și frații mei ne-am simțit cei mai iubiți copii din lume.

Dragostea mamei pentru noi, copiii ei, era atât de mare, încât o simțeam și dacă nu era lângă noi în fiecare clipă. Cum am să spun mereu, mama mea a fost cea mai bună mamă din lume!

Când am ajuns la vârsta începerii școlii, la 6 anișori, am mai mers la bunici doar în vacanță. Părinții noștri lucrau în ture, dar făceau în așa fel încât să fie mereu cineva cu noi acasă, să fim supravegheați la teme, să mâncăm sănătos și la timp.

Mama ne-a învățat pe toți trei să fim independenți de mici, să fim buni, să avem încredere în deciziile pe care le luăm, să învățăm și mai ales să fim uniți. La noi ideea de familie a fost mereu sfântă, și principiul ăsta îl duc și eu și Aurel și Cornel mai departe.

Relația dintre părinții mei a fost mereu strânsă, dar și relația lor cu părinții lor, de aici ni se trage familismul ăsta. Tot timpul ne vizitam bunicii, am trăit așa, într-o armonie care nu-mi imaginam că se va sfârși vreodată.

Poveste de viață: „Mama s-a mutat la țară să o îngrijească pe bunica”

Soarta a făcut ca tataie să moară, iar pe mama a afectat-o foarte mult. Tataie Petre era un om cu adevărat grozav. Am fost de acord ca mama să se mute la țară să aibă grijă de mama ei, care era bătrână și destul de bolnăvioară. Eu și Cornel terminasem liceul, lucram deja, eu intrasem și la facultate, aveam un prieten care între timp mi-a devenit și soț!

Părinții mei au fost suflete pereche, ei ne-au inspirat să credem în puterea familiei.

Eram așa cum ne-a visat mama: pe picioarele noastre. Tata mai avea puțin până la pensie, el a mai rămas cu noi, dar mergeam săptămânal la mama în Cosmești sau venea ea la noi. Cum să vă spun: nu distanța îi unește pe oameni ci iubirea, respectul și gândurile bune pe care le au unii față de ceilalți.

Mama și tata au fost suflete pereche, doi oameni buni și puternici, s-au înțeles mereu din priviri și ne-a marcat și pe noi legătura asta minunată dintre ei.

După ce bunica mea a murit, mama a continuat să locuiască la țară, în casa părintească, iar tata s-a mutat cu ea.

Pentru mine era scenariul perfect: era momentul să fac un copil, care să se bucure ca și mine și frații mei de o copilărie trăită la țară, în natură, cu animale, aer curat și mâncare sănătoasă. Fratele meu Aurel avea deja un băiețel, pe Cătălin, și o fetiță (Aura) și vedeam cât de fericiți sunt când merg la mamaie și la tataie. Voiam și eu așa ceva pentru copiii mei!

Poveste de viață: „După ce mama a paralizat, viața noastră s-a schimbat!”

Dar planurile mele au fost date peste cap din cauza unui eveniment dureros la care nimeni nu s-a fi așteptat. La sfârșitul lunii iulie 2016, când eu eram gravidă în luna a opta cu prima fetiță, mama a suferit un atac vascular puternic care a paralizat-o pe parte stângă.

În prima fază a accidentului nu-și simțea deloc mâna și piciorul, iar medicii ne-au spus că i-a fost afectată și o parte din creier. Au urmat luni și ani de eforturi supraomenești ale tatălui meu de a o ajuta pe mama să își revină.

Pe lângă recuperarea medicală, pe care o făcea periodic la București, tata era cel care avea grijă de ea. Nu știu câți bărbați ar fi în stare să facă asta. El îi gătea sănătos, o scotea zilnic la aer, o plimba cu căruciorul, i-a pus prin curte dispozitive de susținere ca să o ajute să învețe din nou să meargă. Cum vă spuneam, au fost suflete pereche părinții mei, iar sufletele pereche nu se lasă la greu unul pe celălalt.

Poveste de viață. „Mama bună” va fi mereu în sufletul meu!

Între timp eu am născut două fetițe, frații mei fiecare câte o fetiță (Aurel) și un băiețel (Cornel), iar mama avea acum 5 nepoți de care nu putea avea grijă, pentru că boala asta nemiloasă o ținea într-un scaun cu rotile. Dar noi toți o sunam zilnic video, îi povesteam tot ce am făcut peste zi, vorbea cu copiii noștri, s-a bucurat de ei în fiecare zi cât a trăit.

Peste anii ei de boală, copiii mei mi-au dat putere să trec, mă durea sufletul să o văd pe mama, cea bună, frumoasă și puternică, mistuită de un diagnostic fără leac.

Pe 14 decembrie 2020, a ales să ne părăsească, fără să ne anunțe, s-a dus probabil după Toni să-i spună ce fac frații lui aici, pe pământ. Cu o zi înainte, am vorbit cu ea la telefon și am discutat despre meniul de sărbători.

Dar noaptea i s-a făcut rău, salvarea a ajuns destul de repede, medicii au încercat să o resusciteze timp de 40 de minute, dar în zadar.

Am trăit cel mai trist Crăciun din viața noastră. „Mama bună” plecase dintre noi, „mama bună” nu-mi va mai răspunde niciodată la telefon, „mama bună” care ar fi meritat să îmbătrânească înconjurată de copii și de nepoți, așa cum și-a dorit întotdeauna. Iubiți-vă mamele cât mai sunt în viață și prețuiți fiecare clipă pe care o trăiți împreună!

Îți recomandăm și

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa