Despre talentul copiilor de a ne vedea EXACT cum suntem
Are Tudor obiceiul ăsta super-enervant să mă imite. Greu îl scoți din stare și începe când mi-e lumea mai pe repede-nainte. “Fuga, fuga, că-ntârziem!” “Fuga, fuga, că-ntârziem!” De ceeee? De ceeee? Pentru că n-are o oglindă să mi-o pună în față, de-aia.
Trebuia să ajungem undeva și eram cu timpul la limită. A început imitatul. Grrrr… Am simțit că mi se-ntunecă mințile, apoi am realizat că dacă nu mai mergem unde vroiam nu cădea lumea peste noi. Am zis stop joc.
Eu: „Nu te încălța că nu mai mergem.”
Tudor: „Nu te încălța că nu mai mergem.”
Eu: „Vorbesc serios.”
El: „Vorbesc serios”.
Mă dezechipez, tacticoasă. Copilul mă privește fără încredere, dar ușor îngrijorat. Îi zâmbesc.
„Hai că nu te mai imit.”
„Ba mai imită-mă un pic. Ești haios. Cum fac eu?”
„Tudor, spăla-te pe dinți! Haaaai, trezește-te! Repede, repede! Ai terminat de scris la mate? Pune-ți papucii în picioare…”
„Tot timpul îți spun ce să faci?”
„Mmmm… nu TOT timpul… dar în general îmi spui ce să fac, și eu deja știu!”
„Atunci de ce nu faci direct?”
„Pentru că îmi spui tu și îmi și place că ai grijă de mine, dar mă şi enervezi”.
„Și tati?”
„Tati vorbește la telefon și stă la calculator.”
„Cum ți se pare că suntem noi?”
„Păi așa, știi tu, mai triști, ca oamenii când se fac mari.”
Nu mă simt tristă
Mai degrabă îngrijorată, agitată, obosită, grăbită. Câteodată plictisită să fiu așa. Mă mir că ne vede triști. Cred că vede în noi o lipsă acută de “joie de vivre”, bucuria de a trăi, chef de viață. Ne simte mai bine decât ne simțim noi înșine, și nu e al nostru mai cu moț. Toți pruncii își simt părinții și îi cunosc la nivel profund, personal, mai bine decât se simt ei înșiși. Nu ajută la nimic să te prefaci euforic. Nici să râzi sau să te entuziasmezi fals, la comadă. Te-au simțit pe loc. Mai bine ești sincer cu copilul și gata. Iar dacă chiar vrei să îl faci să te vadă fericit, fii fericit. OK, fericirea e un cuvant prea mare când ești mare. Măcar bucuros, încântat. De ceva ce-ți place ție. Asta te va face să te bucuri mai ușor de ceva ce îi place copilului, iar o porție de râs pe bune e terapie curată indiferent câți ani ai. Să fim înțeleşi, nu suntem nişte trişti. Dar suferim de un fel de oboseală cronică, în timp ce copilul “suferă” de o explozie de energie care e ca nuca-n perete când tot ce visezi e să stai cu ochii-n tavan şi să asculți liniştea.
Profită de copilărie!
Faptul că Tudor al meu a înțeles că maturitatea vine cu bune şi rele ar putea fi în avantajul lui: l-ar putea lămuri că ar face bine să se bucure de copilărie. Mult timp ne-a tot spus cum abia aşteaptă el să crească mare şi să poată face orice vrea. Mi-am înghițit cuvintele care-mi rezonau în creierii de adult surmenat: “să te văd eu cum o să ții cele 10 pisici şi cum o să-ți iei tu bolizi roşii în scurtele pauze de la Minecraft…” Nu vreau să înțeleagă de acum limitele de care te loveşti când te faci om mare şi care, în mare măsură, sunt propriile tale limite, acelea individuale. Unele apar pentru că pur şi simplu nu poți mai mult, în timp ce pe altele ți le tragi tu, frumuşel, obosit să-ți tot spui că limita e cerul. Facem cât ne țin puterile. Valabil şi la vârsta copilăriei, ca să fim sinceri până la capăt.
Copilul, o oglindă care măreşte
E covârşitor să ştii că un om – mai ales cel pe care-l iubeşti cel mai abitir din lume – se priveşte pe sine în tine ca într-o oglindă cu lupă neiertătoare. În loc de riduri, vede tristeți. În loc de puncte negre, vede frici prost ascunse. Nu observă cearcăne, în schimb vede oboseală. Tristeți, frici şi oboseli pe care le lipeşte de proiecția lui asupra maturității care va să vină ca pe o etichetă pe-un caiet de şcoală. Pe cât mi-aş dori să fiu veselă, radiantă şi lipsită de griji în fiecare zi, ca să îl fac să creadă în puterea proprie cu care-şi va modela o viață perfectă, pe atât de acut conştientizez că mi-e imposibil să mă ascund în spatele unei imagini false. Şi atunci, cu recunoştință în suflet, îmi dau silința să fac paşi timizi spre ce aş vrea să fiu şi eu însămi şi el.
