Întotdeauna mi-a plăcut Paştele la bunici. Îmi plăcea să merg la Denii cu copiii din vecini, să zburdăm prin curtea bisericuței de lemn din sat, să luăm lumină la 12 noaptea, în noaptea de Înviere, iar mai apoi să o ducem ritualic la cimitir, acolo unde se odihneau bunii şi străbunii noştri. Recunosc, îmi mai plăcea și să ma împăunez, în ziua de Paşti, cu hainele sau încălțările noi primite de la părinţi de marea sărbătoare. N-o să uit niciodată anul în care am primit de la ei niște pantofi noi, din lac.
E imediat după Revoluţie şi petrecem Paştele, ca de fiecare dată, în Moldova. Anul acesta am un motiv în plus de bucurie, pentru că mama mi-a cumpărat o pereche de pantofi noi, din lac, cum alţii nu-s. Pantofii ăștia de lac sunt senzaționali. Negri, cu pielea atât de lăcuită că te poţi oglindi în ea, cu o baretă subțire ce se închide cu o cataramă metalică, botul ușor rotunjit și talpa plată. Sunt delicați și tare, tare frumoși, iar eu de-abia aștept să mă laud cu ei prin tot satul, că deh, nu sunt orișice pantofi, sunt pantofi de la Capitală!
Mă gândesc, totuşi, că n-are rost să îi iau la biserică, când mergem să luăm lumină, că e întuneric şi nu-i vede nimeni. Aşa că, şi la sugestia verişorului meu mai mic, venit şi el la bunica, îi păstrez pentru ziua de Paşti, când gaşca de copii veniţi în vacanţă, plus cei de prin vecini, se vor strânge pe strada mea, care e fix în mijlocul satului. Adorm fericită, cu lumina de la biserică în minte, şi mă cufund într-un somn binemeritat.
Surpriza din ziua de Paşti
Când lumina noii zile îşi arată prezenţa, simt cum mă înghionteşte ceva, tocmai când somnul e dulce ca o felie caldă de cozonac. Deschid uşor ochii şi, ca prin ceaţă, îl văd pe pezevenghiul de văru-meu, râzând cu gura până la urechi.
– Scoală-te, e ziua de Paşti!
– Ştiu şi eu că e ziua de Paşti, dar mai lasă-mă să dorm un pic, că mi-e încă sooomn, îi spun ofuscată şi dau să mă întorc pe partea cealaltă.
– Păi şi? Ai uitat că trebuie să te înnoieşti?
Aaaa, am cam uitat, îmi spun în gând şi dau să sar repede din pat, ca să fug la baie şi să mă spăl regulamentar pe faţă cu apa în care mama a pus în mod sigur, ca de fiecare Paşti, un ou roşu şi nişte monede, ca să fim rumeni şi sănătoşi tot anul. Reuşesc să mă aranjez cât de cât, îmi trag pe mine bluza şi fusta pregătite de cu seara şi mă încalţ cu perechea de pantofi noi, din lac, cu care am dormit la tâmplă, de drag ce mi-s. Dau să ies pe uşă, când îl văd pe văru-meu că se ţine cu mâna de burtă, de la atâta râs.
– Ce e, am pastă de dinţi pe faţă, vopsea de la ouă, muci? întreb mirată, în timp ce mă şi şterg cu dosul palmei, să înlătur prevăzător orice urmă.
– Fraiero, unde pleci aşa gătită? Şi în pantofi? îmi mai spune mort de râs nesuferitul asta de verişor. Tu te-ai uitat pe geam azi? Ce, eşti chioară? N-ai văzut? A nins!!!
Planuri dărâmate chiar de Paşti!
Cuuuum? Cum să ningă???? În APRILIE??? rostesc şocată şi dau la o parte, cu mâna tremurândă, perdeaua de la fereastră. Simt brusc cum mi se schimonoseşte faţa şi gură mi-e strânsă de ciudă, dar n-am ce să fac: afară e un strat sănătos de zăpadă şi încă mai cad nişte fulgi mărunţi. Nu mai aud nici râsul de pe fundal, nu mă mai duc nici la bucătărie să văd cum trebăluiesc mama şi bunica, pregătind bucatele pentru masa de prânz, ci mă strecor pe uşă, în rochie şi pantofii mei negri de lac, cu gândul să ies la poartă să mă întâlnesc cu copiii de pe stradă.
Dar nu-i nimeni afară. Nici ţipenie de copil. Doar câinele finei Valerica se aude cum latră lung, probabil nervos şi el, la fel ca mine, de vremea asta neaşteptată. Însă nu plec. Rămân să-mi vadă cineva pantofii noi, pantofii care-mi sunt atât de dragi şi cu care trebuie să mă laud chiar azi, în ziua de Paşti. Afară ninge din ce în ce mai tare, nasul mi-e roşu, deja, dar nu mă dau bătută. În sfârşit, văd un vecin de la o casă mai îndepărtată, care are un coş de răchită în mână, probabil cu ceva de dat de pomană în el. Se apropie cu pas agale şi, când ajunge în preajma mea, simt cum îmi ies cuvintele din gură:
– Am pantofi noi! Nou-nouţi! îi spun dârdăind, cu glas tremurat şi mâinile bocnă.
Vecinul mă priveşte mirat, coboară privirea la pantofi şi se uită din nou la mine, de data asta cu un zâmbet în colţul gurii. Şi scoate din coş un pachet cu o felie de pască şi un ou roşu, pe care mi-l pune direct în mână.
– Hristos a înviat! se aude glasul lui.
Iau pachetul cu ezitare, fără să zic bogdaproste sau să fie primit, cum am auzit-o pe bunica spunând. Vecinul se îndepărtează, la fel de agale precum venise, lăsând în urma sa semne grele, de talpă de om mare, pe zăpada de pe drumul neasfaltat. E deja departe şi nu m-ar mai auzi dacă i-aş mulţumi, dar desfac punga primită şi muşc cu poftă din felia de pască, timp în care firimiturile cad peste pantofii noi, împreunându-se cu fulgii de zăpadă pe pielea lăcuită. Dar nu mai contează. Îmi şterg faţa ninsă cu mâneca, auzind şi strigătele mamei care mă cheamă la masă, şi reuşesc, totuşi, să scot două vorbe printre molfăiturile mele.
– Adevărat a înviat!
Despre motivele pentru care ne place Paștele am mai scris aici: 10 motive pentru care Paștele mai mișto decât Crăciunul