O mamă este supusă zilnic la nenumărate provocări. Cred că toate mamele vor înțelege și vor realiza că sunt anumite momente care te fac să-ți pierzi mințile. Însă atunci când ești liniștită, mulțumită și fericită, problemele par să nu mai existe.
Sunt mamă a doi copii, unul de șase ani și unul de 3 ani și jumătate. Ultimii șase ani din viața mea au fost cam așa: alăptat, schimbat scutece, culcat copii, trezit noaptea, 10 kilograme în plus pe silueta mea de prințesă de odinioară, părul nespălat uneori, unghiile tăiate din carne ca să pară mereu curate, serviciu, piață, acasă, spălat, călcat, gătit. O cafea cu o prietenă părea un lux pe care nu știu dacă mi l-am permis de maximum 3 ori.
Nu am avut nici măcar o zi în care să putem lăsa copiii undeva și noi să mergem la un film. Fie vorba între noi, nu mi-aș fi dorit un film, mi-aș fi dorit să stau acasă, în pat cu ochii pe tavan. Doar că dacă cumva se întâmpla să rămân o jumătate de zi singură acasă, nu stăteam niciodată cu ochii pe tavan pentru că ba aveam de lucru pentru la birou, ba făceam curat, ba făceam mâncare pentru copiii ce aveau să se întoarcă în curând.
Relația de cuplu s-a distrus, evident. Am ajuns să vedem unul în celălalt un ajutor indispensabil în creșterea copiilor. Eu eram o menajeră, iar el o bonă cu care mai putea lăsa copiii din când în când, dar nu pentru o seară în oraș cu fetele ci pentru treburi urgente de rezolvat tot pentru bunul mers al familiei.
Și în loc să ne apreciem măcar pentru ajutorul pe care ni-l puteam oferi, dacă nu mai era nimic altceva între noi ca soț și soție, sau ca măcar să apreciem parteneriatul comun în creșterea copiilor, între noi apărea extrem de des discuții și certuri, care mai de care mai violente, plecând de la aceeași nevoie imprecisă și nepalpabilă de iubire. Eu nu mă simțeam iubită și apreciată, iar el la fel. Dar nu am știut niciodată să ne spunem lucrul acesta sau să-l înțelegem, fie că eram prea mândri, fie prea stângaci, fie că nu a mai existat.
Și mama poate fi fericită
Am crescut într-o familie în care se propovăduia fidelitatea și, conform spuselor mamei, odată măritată, s-a cam terminat viața. Ce dacă bărbatul se mai uită după una sau după alta? Treaba ta e să-ți crești copiii și să ai grijă de casă.
Dar nu sunt fericită doar cu asta! Dar despre fericire vorbim noi acum, sau despre datorie? Ești fericită că ai doi copii frumoși si sănătoși și tu trebuie să ai grijă de ei.
Am încercat să dau ascultare acestor sfaturi, însă într-o zi nu am mai putut.
Eram veșnic obosită și tracasată, țipam la copii, simțeam că mă enervează, iar tatălui lor i-aș fi făcut brânci pe scări.
Într-o zi am ridicat ochii din pământ și mi-am îndepărtat vălul de pe ochi. Un coleg de serviciu glumea cu mine și mi-am dat seama cât de mult îmi place și mie să glumesc. Mi-am dat seama că viața mea poate fi și distractivă și deja îmi plăcea mai mult la birou și nu mai vedeam munca ca pe o corvoadă.
Evident am cedat întregului joc, în numai 2 luni ajunsesem la greutatea inițială, am început să mă machiez, să mă aranjez și mi-am dat seama de fapt îmi pot permite luxul de a cheltui timp și bani la salon pentru mine.
Am început probabil una dintre cele mai frumoase aventuri, aventură care știam că nu se va finaliza în nici un fel, care nu va avea nici un viitor, dar care m-a ajutat să visez, să fiu fericită, liniștită și o mamă mai bună.
Toate sarcinile de acasă mi se păreau mai ușor de realizat, iar prezența copiilor, un miracol în viața mea de care am început să mă bucur din plin.
Știu că multe dintre mame mă vor judeca aspru, însă eu știu că doar această aventură m-a adus pe linia de plutire și m-a făcut o mamă mult mai bună pentru copiii mei. „Relația de cuplu” nu s-a stricat, adică soțul meu nu a aflat niciodată, dar nici nu s-a schimbat nimic între noi. Poate doar faptul că mie nu mi-a mai păsat foarte tare de părerea lui și prin urmare nici nu ne-am mai certat atât de tare și de des, cu atât mai mult, nu am mai făcut-o în fața copiilor.
