Minciuni albe pentru zile negre

Simina Bădică
Minciunile mamelor / Totul despre mame

Minciunile mamelor / Totul despre mameCe nu le vom spune niciodată copiilor noștri

Când ați făcut ultima oară o boacănă pe care ați încercat să o acoperiți mințind cu nerușinare sau ascunzând sub preș urmele dezastrului?

Fiți sincere, asta nu s-a întâmplat în copilărie ci mult, mult mai recent. Să reformulez: când v-ați mințit ultima oară copilul și nu ați avut nici măcar curajul să recunoașteți acest lucru?

Eu știu: s-a întâmplat Crăciunul trecut. Băieții mei aveau serbare de Crăciun în aceeași zi, la diferență de o oră, în două locuri diferite. Am fugit la primul, l-am aranjat, l-am ascultat, l-am aplaudat și când să fug la cea de-a doua serbare, am intrat în panică dându-mi seama că uitasem acasă costumul festiv. Printre imagini apocaliptice cu băiatul meu recitându-și poezia cu un tricou murdar de ciorbă și muci, mi-a venit și o idee salvatoare: m-am repezit la cel mic, l-am dezbrăcat de cămașa lui albă (doar el spusese deja poezia Moșului, ce mai conta?) și mi-am zis că o cămașă albă cu două numere mai mici e mai bună decât o bluză de pijama. Așa a și fost. Vlad nu a observat că a primit o cămașă prea mică și deja purtată, iar eu am tăcut mâlc îngropând sub tăcere întreaga întâmplare.

Moș Crăciun l-a furat pe monstrul-tigru

Se pare totuși că nu sunt singura care-și ascunde greșelile sub preș. Iată ce boacăne și minciunele deloc nevinovate  mi-au mai povestit la un ceai cald, sub jurământul tăcerii, și alte mame „perfecte”:

Am dat vina pe Moș Crăciun

„Andrei avea o jucărie nouă, un tigru-super-erou pe care îl căra de câteva zile cu el peste tot. Și într-o zi l-am pierdut. Mi-a căzut din buzunarul în care îl aruncasem neglijent. Era o întâlnire cu mulți copii și un Moș Crăciun, și l-am pus în buzunarul genții de umăr. Până acasă nu îl mai aveam. Practic, pierdusem jucăria preferată copilului. N-am avut ce face, am dat vina pe Moș Crăciun. I-am spus copilului că tigrul a plecat cu Moș Crăciun să îl ajute la împărțit jucării. Nu m-a crezut. Luni de zile după aceea l-a acuzat pe un prieten de familie că el l-a furat pe tigrul-super-erou și a continuat să spere că îl va regăsi într-o zi. Ce am făcut eu în tot acest timp? L-am mângâiat pe cap când era trist ca și cum nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu-mi mirosea.” (R., mamă de băiat de 3 ani)

Nu eu, ăsta micu’ e de vină !

„Eu trăiesc în casă cu un soț pe care îl bănuiesc de tulburare obsesiv-compulsivă. Pentru cei care nu știu ce e această afecțiune, vă traduc eu mai pe șleau: soțul are patima ordinii la liniuță. După mulți ani, timp în care el a înțeles că eu sunt  zăludă și dacă nu îmi arunc hainele peste tot și nu pun hârtia igienică într-o anume directie, nu pot respira, am ajuns la un compromis. El se face că nu vede haosul din casa noastră, eu mă fac că îi respect meteahnele. Până la copil, și mai ales până când am început să mă folosesc de bietul băiețel de trei ani pentru a-mi ascunde păcatele. Ultima pățanie se leagă de draperia noastră care tot cade, de bună ce e, și pe care soțul o fixează de 1548 de ori pe lună. Și pe care, desigur, eu o dărâm. Numai că, în ultimele dăți m-am prefăcut că de fapt, băiețelul nostru o dărâmă în joaca lui. Uite așa scap și eu de gura soțului.” (V., mamă de băiat de trei ani)

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa