De ce mi-e de dor de mine? Pentru că eram nebună, iar acum sunt precaută. Pentru că eram sălbatică, iar acum m-am domesticit. Pentru că puteam fugi de acasă spontan, în timp ce acum totul necesită pregătire, programare. Sunt mamă mai presus decât sunt eu. Şi de cele mai multe ori, îmi ajunge.
Dar câteodată realizez cu precizie chirurgicală că secunda în care am dat naştere unei ființe umane m-a transformat radical. Mi-a dat enorm, mi-a dat mai mult decât eram. Însă mi-a luat lejeritatea cu care mă urcam, de exemplu, într-un avion. Nu-mi era teamă de moarte. Mi-aş fi murit doar mie, şi încă zburând. Acum mi-e frică de orice. Pentru că nu vreau să-l las pe el singur.
Sunt mai puternică şi mai slabă
Puterea de dinainte de maternitate îmi venea din lipsa mea esențială de importanță. Ce eram eu? O fată… mai apoi o femeie. Liberă să facă ce vrea ea, inclusiv să (se) rateze. Şi asta îți dă un curaj nebun. Treci prin viață ca rața prin apă. Cu veselie, nonşalanță, indiferență şi pasiune aparentă. Lumea începe şi se sfârşeşte cu tine, oricât ai iubi un bărbat, o idee, o meserie sau un vis. Abia după ce devii mamă înțelegi cum se iubeşte de tot. Dumnezeieşte. Vrei cu disperare să trăieşti, să fii bine, să fii aici pentru copilul pe care l-ai zămislit. Nu mai e nici o negociere. E putere absolută. Şi coincide perfect cu momentul în care-ți conştientizezi fragilitatea.
De ce mi-e dor?
De mine. Aia nebună, care alerga spre mare cu doua tricouri în rucsac şi cu prietena cea mai bună, deşi aveam rezervorul maşinii spart. Şi ştiam asta. Aia care bătea cu pumnul în masă chiar dacă putea pierde tot. Tot ce avea. Acum am învățat să las de la mine, să fiu mai blândă, mai răbdătoare, să cercetez malul cu tălpile goale înainte să fac un salt. Poate sunt un om mai frumos pentru cei din jurul meu acum. Mai puțin spectaculos, dar mai uşor de digerat.
Când sunt singură în maşină – probabil singurul meu loc personal, neîmpărțit, ascult muzica mea şi mi-amintesc cât de mult ne distram, eu cu mine. Şi mi-e dor să dorm dimineața în aşternuturi leneşe. Să-mi las pleoapele să lenevească peste iris cât vor ele, în timp ce continuu un vis întrerupt din plictiseală.
O răfuială cu mine
Mă supăr pe mine când gândesc aşa. Mă simt al naibii de vinovată şi de stingheră şi de nerecunoscătoare pentru tot ce am. Noroc că nu durează mult şi mă reproiectez în prezent cu viteza luminii. Aici, unde mă cheamă viața cu voce de copil şi cu cereale la micul dejun şi cu râs zdravăn.
În filmul meu personal, pe care-ncerc să-l fac frumos, în care am rolul meu clar distribuit şi în care îmi creşte sufletul de preaplin. Sunt ambele sentimente cât se poate de puternice şi de reale. Mă păcăleam că va veni o vreme când voi putea fi iar eu, cum eram. Când va fi copilul meu mare. Dar copiii noştri nu vor de la noi să le fim amici nebuni. Nu vor să fim mai rebeli sau mai nonconformişti decât ei, ci să le fim familie şi sprijin şi oază. Când va fi rândul lor să fugă de nebuni, vor vrea să îi aştepte cineva acasă.
O să te aştept acasă
Promit asta, indiferent ce nostalgii mi-ar răvăşi spiritul. Sunt doar nostalgii, nu sacrificii. Urăsc să-ți imaginezi şi doar o secundă că am făcut vreun sacrificiu pentru tine, copilul meu iubit. Tu ai făcut un sacrificiu alegându-mă să-ți fiu mamă, de acolo, din sfera aia unde plutesc sufletele viitorilor bebeluşi. M-ai ales să-ți fiu mamă aşa imperfectă şi dusă cu pluta cum sunt.
Ai avut încredere în mine că pot să te cresc şi să te iubesc cel mai bine dintre toate viitoarele mame pe care, poate, le priveai. Am să-ți dovedesc mereu că ai avut fler şi inspirație să arați cu degetul spre mine, dintre toate, şi să mă laşi să te fac eu om. Iar dacă acum vei pleca în vacanță la bunici şi vei fi departe 10 zile, vei vedea că voi dormi mult şi, în rest, te voi aştepta acasă ca pe cea mai frumoasă libertate dintre toate.
Citește ”Dacă eu am reușit poți și tu” și află cum poți găsi echilibrul între carieră și viața de familie. Mai multe detalii AICI.
