Cum este viața de mamă în alte țări?Pentru că am vrut să privim de aproape alte culturi și alte obiceiuri, am realizat o serie de interviuri cu mame din toate colțurile lumii. Iată ce ne povestește Iulia Knight, din Marea Britanie.
Iulia este genul de femeie-prietenă pe viață: dacă ai cunoscut-o nu o poți uita și mereu sare în ajutor. Până să plece din țară, acum aproape patru ani, o întâlneam la toate festivalurile, era la curent cu tot ce mișca în oraș, mereu o prezență tonică. De jumătate de an e mama lui Thomas și locuiește împreună cu soțul ei în Marea Britanie. E mai fericită decât oricând. Și-a găsit locul.
Totul Despre Mame: Cum erai, tu, Iulia, înainte de a deveni mamă? Te mai ții minte?
Îmi place să cred că sunt aceeași Iulia, dar într-o variantă îmbunătățită. Am devenit mămică recent și recunosc că e ceva ce nu a fost pe lista mea de priorități. Îmi place să cred că totul se întâmplă cu un motiv și la momentul potrivit, și deși acum maternitatea mă împlinește și mă face să îmi doresc să fi avut copii mulți și devreme, mi-am petrecut primii 32 de ani din viață jucându-mă. Aveam mai mult timp liber, ieșeam mai mult, dormeam mai mult cu siguranță, nu ratam niciun eveniment și vizitam cel puțin o țară nouă pe an. Cel mai probabil cheltuiam prea mult pe haine, mese în oraș, bilete la concerte și festivaluri, nu prea aveam responsabilități și cred că hedonismul și procrastinarea mă defineau cel mai bine.
Cum ai ales să pleci și să locuiești în Brentwood, UK?
Nu știu dacă eu am ales să fiu sinceră, a fost un șir de evenimente, de coincidențe, riscuri și surprize care m-au adus aici. În 2011 locuiam în Amsterdam și urmam un master în filozofie. Cumva m-am alipit unui grup de aproape necunoscuți care urma să călătorească prin Thailanda și Cambodgia cu rucsacul în spate, o călătorie care mi-a schimbat via complet și m-a adus aici. În ultima mea zi acolo, singură și puțin temătoare într-un Bangkok copleșitor, mi-am cunoscut întâmplător soțul, englez, călător și cavaler care m-a luat de mână și m-a plimbat pe alei înflorite și parfumate, mi-a arătat o Asie liniștită și romantică, m-a urmat în Olanda și apoi în România până când l-am urmat eu aici, unde în 2012 ne-am căsătorit, iar în 2013 am devenit părinți fericiți de Tom.
Ai apucat să trăiești în cultură britanică un pic până să devii mamă și poate ai observat cum sunt, cum trăiesc și cum sunt percepute femeile acolo în comparație cu noi, româncele. Cum vezi cultura britanică a mamelor?
Cultură britanică este un mix de culturi și cred că își pierde identitatea pe zi ce trece. Aici încă găsești grupri de imigranți din India sau Pakistan care își căsătoresc fiicele când împlinesc 12 ani, sau soții, surori, prietene a căror cultură arabă nu le permite să meargă pe stradă neînsoțite. Dacă ne referim la englezoaica tipică, cred că primul lucru pe care l-am remarcat a fost sentimentul de egalitate între sexe care inițial îmi părea dusă la extrem. Îmi amintesc că vedeam echipaje de poliție formate din câte două domnișoare pe la vreo 20 de ani și înarmate până în dinți și mă amuzam în timp ce soțul meu mă privea nedumerit pentru că nu înțelegea ce văd eu în neregulă cu asta. La fel, îmi amintesc cum soacra mea a montat singură un aspirator, șurub cu șurub deși eu insistăm că nu e cazul și că lasă că îl montează Dan când vine de la serviciu, că asta e treabă de bărbat, încercam eu să o conving un pic leneșă și amuzată spre nedumerirea ei sinceră. Conceptul asta de „treabă de bărbat” nu există aici. Deși noi ne așteptăm că ei să ducă gunoiul, să facă grătarul, să schimbe becul și toate lucrurile alea de le-am văzut la noi acasă în copilărie aici nu se întâmplă. Aici suntem parteneri egali în toate.
Un alt lucru demn de menționat e că aici vezi mămici de toate vârstele indiferent de mediul social din care provin. În România poți avea o situație financiară mai bună ca mămică decât în Anglia unde ajutorul de maternitate este destul de mic și acordat doar pentru primele nouă luni. Cu toate astea, fără joburi stabile, fără proprietăți și sentimentul ăla de „acum sunt pregătită”, englezoaicele fac copii, iar maternitatea este așa importantă aici încât fertilizările în vitro sunt suportate de sistemul public de sănătate.
Cum a fost nașterea lui Tom și cum îți amintești de primele lui zile de viață?
Atenția medicală pe care am primit-o în timpul sarcinii și la naștere au fost exact ce mi-am dorit și din punctul asta de vedere mă simț norocoasă că am născut aici. Cred că un semn al progresului este întoarcerea la simplu și natural, pentru că am ajuns într-un punct unde avem suficientă informație să luăm cele mai bune decizii. Vedem asta zilnic, nu? În mersul cu bicicletă versus mașină, în legumele din grădină versus mâncare procesată, iar în cazul sarcinii și nașterii, în încrederea că vei putea și vei ști ce să faceți, tu și corpul tău, pentru a aduce pe lume un copil, fără niciun ajutor artificial, cum se întâmplă de câteva mii de ani. Nașterea este privită aici că un eveniment natural și nu o boală. Nașterile acasă sunt normale și la ordinea zilei, medicația în timpul travaliului este minimă spre inexistentă, iar cezarienele sunt executate doar după ce mama a semnat că înțelege efectele secundare pe care această metodă le are. Desigur, mă refer aici doar la sarcini și nașteri normale, fără complicații care necesită intervenții medicale.
Pentru mamele care nu doresc să nască acasă există „birth centers”, centre echipate cu piscine individuale în fiecare cameră pentru nașteri în apă, aromaterapie, yoga și masaj, moașe care oferă asistență dedicată și te ajută și încurajează și 40 de ore dacă atâta durează până micuțul tău e pregătit să te cunoască. Bebelușul este pus direct pe pieptul tău pentru încurajarea lactației și endorfinelor care te ajută să învingi și durerea și eventuala depresie post natală, mama este ajutată să alăpteze de către consilieri specializați și dacă toată lumea se simte bine, ești acasă după 6 ore de la naștere. Iar toate astea sunt normă oferită de serviciul public de sănătate. Mi-am dorit o naștere normală, cu minimă intervenție medicală, am făcut un curs de hypnobirthing și am practicat yoga pe perioadă sarcinii și cred că m-au ajutat să am o sarcină ușoară și plăcută și o naștere după un travaliu de 36 de ore, care a fost cu siguranță cea mai frumoasă zi din viață mea, momentul în care m-am simțit mai sigură pe mine ca niciodată. Faptul că l-am alăptat pe Tom imediat ce s-a născut și acum, la 5 luni este alăptat exclusiv este un alt motiv de mândrie și deși nu judec în niciun fel alegerile nimănui, cred că viitoarele mămici din România ar trebui să se informeze înainte de a lua orice decizie și a merge pe calea bătătorită doar pentru că e mai ușor pentru ele sau uneori, pentru personalul medical.
Citesc cu tristețe că România este țara cu cea mai ridicată rată a nașterilor prin cezariană și cea mai scăzută rată a alăptării exclusive și mă doare că femeilor din România nu li se oferă suficientă informație, nu sunt încurajate să aibă nașteri naturale care nu înseamnă neapărat durere și dramă sau nu sunt informate și consiliate în ceea ce privește alăptarea sau depresia postnatală.
Primele zile cu Thomas la fel ca toate cele care au urmat până astăzi inclusiv au fost magice. Viață mi s-a umplut de dragoste, fericire, mândrie și pentru prima oară în viață m-am simțit împlinită. M-am uimit pe mine cu disciplină mea, m-am uimit că pot să dorm 2 ore în 48 și să zâmbesc, că știu să schimb un scutec, înțeleg nevoile unui bebeluș de o zi și că sunt mamă, mamă unui copil perfect, la fel cum credem toate de puii noștri.
Cum te simți în postura de mamă într-o cultură aparentă rece, distanță, într-o societate unde mamele nu apucă să stea prea mult cu copiii acasă?
Nu percep această cultură neapărat rece sau distanță în ceea ce privește mamele și familia în general. UK este o țară extrem de prietenoasă pentru copii și părinți, vezi gravidute sau mămici la tot pasul, acces pentru cărucioare oriunde, baby groups, evenimente pentru mămici și copii, high chairs în fiecare restaurant. Multe mămici aleg să fie stay at home moms chiar dacă, spre deosebire de România, aici primești ajutor financiar doar 9 luni și considerabil redus față de venitul normal. De fapt asta este diferență, aici mamele au copii, mai mulți și mai devreme, deși nu sunt neapărat mai pregătite sau stabile financiar decât româncele noastre, este doar o mentalitate diferită.
S-a schimbat ceva în tine după cele câteva luni de mamicie? Cum te vezi în următorii ani, dincolo de statutul tău de mamă?
Cred că cel mai important lucru este că în sfârșit, la 33 de ani simț că mi-am găsit menirea în viață: să fiu mămica lui Thomas. După un șir de succesuri mici și mari, carieră, și aventuri simț că în sfârșit am găsit acel ceva care nu mă mai face să mă întreb what is next. Cred că eu bifez toate clișeele pe care le-ați auzit: nu am știut că pot iubi atât, nu cred că există sunet mai frumos în tot universul decât primul chicotit al bebelușului tău sau mireasmă mai încântătoare decât ceafa lui și abia aștept să îmi retrăiesc și reinventez copilăria, Crăciunul, vacanțele, viață alături de Tom.
Un alt lucru minunat este că m-am reîndrăgostit de soțul meu, am descoperit un tata minunat, vesel, sensibil și înțelept – mă mir și eu câteodată cât de bine ne descurcăm și mă duce înapoi la teoria mea că totul se întâmplă cu un motiv și la timpul potrivit. Dincolo de statutul meu de mamă, după mulți ani de corporație, meetinguri, dead-line-uri și bonusuri, am învățat că toate astea nu îmi aduc nici o satisfacție. Vreau să am timp să îl petrec alături de familia mea așa că îmi regândesc carieră în momentul de față. Vreau să cresc un copil care nu întinde mână după telecomandă sau se zgâiește fascinat în ipad, așa că suntem într-un punct în care ne analizăm opțiunile și încercam să găsim un colț de natură unde să creștem, să învățam și să ne jucăm. Un copil nu este închisoare a responsabilităților sau o piatră de moară care te țintuiește într-un o rutină tristă sau o în timp ce alții se distrează, așa cum credeam înainte să îl am. Nu, un copil este un catalizator care te împinge să fii mai bun, să poți mai mult, să schimbi în bine tot ce ai amânat până acum și care îți umple viață de miracole și fericire.
Despre viața în Qatar ne-a povestit Adela Metaxa aici.
