Implicarea soacrei în viața cuplului. De ce nu-și vede soacra de viața ei? Explicații de la sociolog

Faptul că se amestecă în viața copilului vine din dorința de a fi încă vioara întâi în viața lui. Viața în care noi, soții sau soțiile, suntem văzuți drept intruși, oricât de merituoși am fi sau am crede că suntem.

Sociolog Radu Malureanu
relatia soacra nora
Odată stabilită familia nouă, soacrele își intră în rolul asumat mai întâi cu un sfat, apoi cu cereri care nu pot fi ignorate (vai de cei care o fac!). FOTO: Shutterstock

Implicarea soacrei în viața cuplului este prilej de bârfă, ceartă, glume, povești. Și nu întâmplător. În mod tradițional, soacrele sunt unele dintre cele mai de temut personaje din viața unui cuplu. Deși există și excepții, percepția generală este că soacra nu se poate abține să-și dea cu părerea despre viața și deciziile partenerilor copiilor lor.

Uneori, impresie despre soacre este una învățată, mai ales că auzim zicale sau basme în care ele au rol negativ, alteori este un statu quo al familiei din care provenim sau e un scenariu pe care-l trăim încă din momentul în care am făcut cunoștință cu părinții partenerului/ partenerei. Odată stabilită familia nouă, soacrele își intră în rolul asumat mai întâi cu un sfat, apoi cu cereri care nu pot fi ignorate (vai de cei care o fac!), apoi își dezvoltă un discurs normativ („trebuie”, „așa se face”, „așa iese bine” ș.a.), iar apoi, destul de des, discursul dumnealor devine imperativ. Oare de ce? Care sunt motivele care le împiedică să-și vadă exclusiv de propria viață?

Arta de a căuta nod în papură

Permiteți-mi o generalizare, deși această „inferență” nu are la bază un raționament bazat pe multe date, doar colecții de povești. Odată căsătorită, o femeie va afla de la mama „lui” că rețeta oricărui fel de mâncare pe care credea că o stăpânește bine nu e „așa”: că nu se pune rozmarin „când fierbe”, ci când „se răcește”, ca „să respire”, că „dacă pui sarea acum, se întărește gălușca” sau că nu poți să pui țesătura cutare la 40 de grade în mașina de spălat, că se destramă. Sigur maioneza „se taie” dacă nu știu ce șofran e adăugat sau dacă albușul e nu știu cum. Nici bărbații nu scapă, deoarece  mama „ei” nu e mai prejos. Proaspătul soț trebuie să fie electrician, agricultor, zidar, tâmplar, să știe să umble la telefonul dumneaei pentru a-i configura afișajul sau când „nu mai merge cartela”.

CITEȘTE ȘI: Scrisoare pentru viitoarea soacră a fiului meu

Altfel, tinerii însurăței au șanse să genereze frecvent câte un oftat de dezamăgire și buze țuguiate, mai ceva ca Meryl Streep în „Diavolul se îmbracă de la Prada”. În timp, soția va deveni o colecție de defecte amintite subtil sau chiar vocal. El, de asemenea, va avea parte de etichete, de la origine geografică (căci, nu-i așa, în context, regiunea din care provenim poate deveni calificativ „de rău”) la apartenența la altfel de grupuri, cum ar fi cele date de categoria de vârstă, catalogările fiind nelipsite. Nu-i așa, dacă nu are cum să se lege mama soacră de origine sau de vârstă, sigur profesia e de vină: „așa-s inginerii ăștia”, „e militar, ce să-i faci”, „ce pretenție să ai de la un doctor? El nu știe decât pe-ale lui, dar nu e-n stare să bată un covor…”. Invariabil, familia de proveniență e și mai și: „seamănă cu maică-sa, nu ai văzut?”, „nu vezi că așa e și soru-sa?”.

Care sunt cauzele intruziunii? Cine e, de fapt, „soacra”?

Soacra e mama care făcea CAR pentru meditații

Prima oară, este vorba de un context psiho-emoțional al părintelui cu copii ajunși la maturitate. Să ne înțelegem, mama soacră e aceeași persoană care a fost alături de persoana cu care te-ai căsătorit din prima clipă a vieții acesteia: nașterea, stadiul de sugar, scutece, primele gângureli, colici, sau când desena pomi și căsuțe, învăța alfabetul, cuvinte, poezii și povești, inorogi (mă rog, unicorni), zmei și zâne. I-a fost alături la înscrierea în clasa I, la prima dictare, la prima compunere și temă pentru acasă. I-a cumpărat manuale, culegeri și atlase. I-a făcut primele codițe fiicei și l-a tuns „pierdut” pe băiețel. Îi măsura temperatura non-stop în momentele de febră și trăia angoasele teribile pe care fiecare părinte le are. I-a luat bicicleta și trenulețe. Îi știe și-acum colegii din generală și de la liceu, prima dragoste și primele nazuri adolescentine.

A făcut CAR-uri pentru meditații și ca să îi ia PC și gadgeturi. La birou, la fabrică sau oriunde, punea pe furiș în buzunar bomboanele bune aduse cu vreo ocazie de colegi și colege, căci nu putea să nu ii ducă puiului/puilor ei. A trăit emoțiile bacalaureatului și ale admiterii la liceu și facultate. S-a făcut că nu vede când propriul copil n-a mai fost copil (căci, vreți sa nu vreți, acela a fost momentul în care universul candorii a fost „pângărit” ireversibil). E șocant, nu-i așa, să vezi aceeași ființă care făcea la oliță mai deunăzi cum îți spune nonșalant că pleacă două săptămâni cu vreun băiat (neapărat prea urât, prea mic sau prea înalt, prea moale sau prea căpos) în Vamă sau în Piatra Craiului?

Soacra e victima schimbărilor de regim

Socio-demografic, revine argumentul generațiilor X, boomers, Y ș.a. Părinții noștri au fost oameni obligați sistematic să aibă opinii și să emită judecăți de valoare. Dacă nu aveau, erau pedepsiți, de la școală până la ședințele la serviciu. Au trăit schimbări de regim și nu se puteau adapta dacă rămâneau indiferenți. Cum să nu aibă păreri și să nu evalueze viața copiilor? Nu cred că există o persoană care să poată rezista psihic unei asemenea schimbări fundamentale în viață dacă alege neutralitatea și rolul de spectator. Probabil că este o precondiție neurologică să generezi păreri dacă fiul sau fiica se leagă emoțional de altcineva, iar tu nu mai ai aceeași importanță pentru ei.

Soacra e o fostă noră, „dirijată” de propria soacră

Istoric, nu trebuie scăpat din vedere că emanciparea noilor generații nu e atât de veche. Sunt doar câteva decenii de când feminismul devine o valoare în sine și dătător de ideologii. Practica planificării vieții urmașilor, de la alegerea partenerului de căsătorie până la alegerea profesiei, nu este nici acum dispăruta în comunitățile paternaliste și tradiționaliste, ce să mai zicem de acum câteva decenii, când a dirija pe cei mai mici era de la sine înțeles, era acceptata ca normă socială, ca mod de viață.  Societățile democratice sunt și acum minoritare: la nivel global, „Love story” e o poveste sui generis, nu e unanim acceptată sau valorificată. Dacă v-ați căsătorit din dragoste, din alegere, să știți că sunteți, încă, printre puținele cupluri care au avut șansa aceasta, la scală mondială. Când părinții noștri au intrat în maturitate, probabil că bunicilor noștri le era și mai la îndemână să se implice direct în viața lor. Iar bunicii noștri abia dacă începeau să se emancipeze, este greu de imaginat că erau independenți de părinți și de socri.

CITEȘTE ȘI: Eternul război noră-soacră. „Nu o să-i fac nurorii ce mi-a făcut mie soacra!”

Poamă acră sau poamă dulce, ajutorul ei e de prețuit

Așadar, mai e așa de acră poama? Oare amestecatul cu polonicul, cu aer critic, în ciorba pe care ați făcut-o pentru casă (fără conotații despre gen și rolurile de gen: pur și simplu ați gătit-o!) nu e, de fapt, o expresie a dorinței de a fi vioara întâi în viața copiilor săi? Sau măcar să fie printre soliștii orchestrei? Căci pierderea acestui rol din viața copiilor e mai dramatică decât credem iar noi. Noi, soții sau soțiile, suntem intruși, oricât de merituoși am fi sau credem c-am fi.

De altfel, prezența soacrei în viața noastră e mai benefică decât am recunoaște-o. Avem serviciu și obligații. La birou nu prea e important pentru „task” că ai copilul răcit, cu febră, că la creșă nu-l primește așa și că soțul e într-un „pitch” și el, muncind 24/24, iar bonele permanente sunt scumpe și piața nu e așa de generoasă, oricum. Recurgi la ajutorul mamei și al soacrei.

Din punct de vedere financiar, între a sta cu chirie sau cu rate și a împărți o casă spațioasă cu părinții sau cu socrii (dacă dumnealor au și sunt dispuși să vă primească), fiind mai la îndemână să cheltuiți pentru concedii sau achiziții, pare o alegere… rațională. În această paradigmă, modelul de viață în care familia tânără locuiește cu cea a părinților unuia e chiar o măsură a adaptabilității.

CITEȘTE ȘI: Ajutor cu copilul. „Aveam depresie, țipam la bietul copil, iar mama refuza să mă ajute. Soacra însă nu m-a refuzat niciodată”

Traiul cu părinții după 20 de ani, o realitate pentru mai mult de jumătate dintre tinerii din România

Potrivit datelor publice din România, raportate de Institutul Național de Statistică, în anul 2020, aproximativ 48,5% dintre tinerii cu vârsta cuprinsă între 25 și 34 de ani locuiau cu părinții lor. Aceasta reprezintă o creștere semnificativă față de anul 2004, când procentul era de aproximativ 35%. În plus, conform aceluiași raport, în anul 2020, aproximativ 64% dintre tinerii cu vârsta cuprinsă între 20 și 24 de ani locuiau cu părinții lor. Aceasta arată că un număr mare de tineri din România alege să locuiască cu părinții lor după ce ating vârsta majoratului sau peste.

Motivul principal pentru care tinerii aleg să rămână în casa părinților lor poate fi costul ridicat al chiriilor și accesibilitatea redusă a împrumuturilor pentru cumpărarea de locuințe. În plus, în cultura românească, este obișnuit ca tinerii să aibă o legătură strânsă cu familia lor și să ofere ajutor financiar sau să îngrijească părinții în vârstă.

Totuși, traiul împreună cu părinții este sancționat cultural. Deși este destul de răspândit să trăiești împreună cu părinții după vârsta de 18 ani în România și alte țări europene, când vine vorba de formarea unei relații romantice, este important să fie luată în considerare separarea de părinți și stabilirea unei vieți autonome. Istoric, popoarele din nordul Europei sau din America de Nord au valorificat independența tânărului adult foarte mult, încât acolo incidența gospodăriilor cu familii extinse inter-generaționale e mult mai mică decât în alte regiuni.

La polul opus, țările mediteraneene au o tendință în creștere a cuplurilor tinere care nu pleacă din casa părinților, iar zona Balcanilor e cu cea mai mare incidentă a gospodăriilor cu mai multe familii. În Statele Unite, numărul cuplurilor care trăiesc împreună cu părinții a crescut semnificativ între 2000 și 2017, însă acestea sunt mai puțin predispuse la căsătorie decât cele care trăiesc singure sau cu alți membri ai familiei.

CITEȘTE ȘI: Implicarea soacrei în îngrijirea copilului. „Soacra m-a băgat în depresie, încercând să ajute prea mult și dându-mă la o parte”

Compromisul între confort și independență

Este important să fie menționat că, deși există avantaje ale traiului împreună cu părinții, este necesar să se ia în considerare și impactul asupra dezvoltării personale și a independenței. Tinerii care locuiesc cu părinții lor ar putea avea mai puține oportunități de a învăța să gestioneze singuri problemele de zi cu zi, dar dispun de mai multe resurse.

În concluzie, fiind căsătorit(ă) și având o soacră, trebuie să fii pregătit(ă) să-i faci față comentariilor. Cu toate acestea, poți găsi „raze de soare” și părți amuzante în toată această situație. În general, umorul este o modalitate excelentă de a face față stărilor tensionate și de a evita conflictul. Cu puțină bunăvoință și multă răbdare, poți să te distrezi și să-ți faci prietenă pe soacra ta. Poți sa o implici în unele activități fără să îți lezezi autonomia. Împachetatul produselor care trebuie puse în congelator, făcutul unei plăcinte sau al tortului de ziua cuiva, îngrijirea florilor sau aranjarea sezonieră a hainelor din șifoniere pot fi exemple de activități unde mama soacră poate fi de un real folos. Ce să mai zic de lucrurile esențiale: plimbatul copiilor, ajutatul al teme, povești și jocuri cu cei mici.

CITEȘTE ȘI: Așa ceva doar o soacră te poate învăța!

Iar dacă nu funcționează niciun truc, poți întotdeauna să apelezi la soluția clasică: să fii politicoasă/ politicos și să aplici metoda: zici ca ea și faci ca tine. umva, compromisul între confort și independență poate fi atins fără eforturi extraordinare, cât timp nu se face proces de intenție. Altfel, indiferent că pornește de la părinți sau de la copii, de îndată ce sunt puse la îndoială bunele intenții ale noastre sau ale părinților și socrilor, erodarea devine ireversibilă, iar acreala poate deveni amărăciune.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa