Cum să împăcăm amintirile, emoțiile, tehnica și viața
Sunt mamă de puţin timp, de aproape trei ani.
Trei ani n-ar fi aşa puţin, dar, când simt că am greşit ceva undeva, vreau să cred că n-am avut suficient timp ca să învăţ. De multe ori, îmi vine să plâng şi să trag pe cineva la răspundere că nu mi-a spus, că nu m-a tras de mânecă, că nu m-a făcut atentă.
Tocmai au trecut Sărbătorile. Copilul meu a avut prima serbare la grădiniţă, primul rol din viaţa lui, primul spectacol cu public (organizat, că spectacole cu public dă el în fiecare zi). M-am pregătit cu o săptămână înainte, am alergat după ţinuta lui, mi-am ales hainele, am pregătit şi aparatul foto şi camera video. Toate rudele aşteptau să vadă ce face năzdrăvanul la acest eveniment, toţi aveau aşteptări şi eu eram responsabilă să le satisfac.
În ziua respectivă a fost un haos total. Copilul a refuzat să stea pe scenă, a refuzat să-şi facă rolul şi a avut o criză de plâns chiar în mijlocul serbării. Am reuşit cu greu să-l scot afară la sfaturile pline de indignare ale celorlalţi părinţi. Când s-a calmat, spectacolul era deja pe final.
Atunci mi-am amintit de toată aparatura de imortalizat momente speciale, rămasă intactă undeva într-o geantă azvârlită în treacăt soţului, care, şi dacă ar fi vrut, n-ar fi avut ce să pozeze/filmeze pentru că eu am stat cu copilul jumătate din timp afară şi cealaltă jumătate undeva în lateral, pe scenă. A reuşit să se integreze în dansul de la finalul spectacolului, dar atunci am fost ocupată să mă uit la el şi să lăcrimez, nicidecum nu m-am gândit să sar ca un paparazzo.
După serbare, toată lumea aştepta filme şi poze, iar după ce am vorbit cu ambele bunici la telefon am căpătat o frustrare acută. Nu fusesem capabilă să-i fac măcar o poză. “Măcar să-l fi văzut şi noi cum era îmbrăcat!” Degeaba am încercat eu să le explic şi să le povestesc… O imagine nu numai că face cât o mie de cuvinte, dar multumeşte în totalitate rudele.
A fost momentul în care mi-am promis că nu voi mai lăsa să treacă niciun moment cheie fără să-l marchez cu “.jpg” sau “.avi”.
A urmat episodul Moş Crăciun şi am fost pregătită în detaliu. Pe toată durata şederii Moşului în casa noastră eu nu am făcut nimic altceva decât să filmez şi să fac poze. Ba chiar mi-am dat toată silinţa să iasă ceva bun. Am avut grijă să încadrez bine, să reglez lumina, să dau zoom-uri etc. N-am greşit cu nimic. N-am ratat nimic. După ce a plecat Moşul eu am pus STOP şi am început să-mi ajut copilul să desfacă toate cadourile.
O întâlnire cu prietenele în zilele care au urmat m-a făcut să-mi dau seama că ceva greşisem. Am fost întrebată ce a făcut copilul meu când a venit Moşul, ce i-a zis, cum a fost. Mi s-a părut o ocazie bună să dau materialele filmate spre vizionare. Aşa am văzut şi eu că fii-miu spusese chiar şi o poezie, că îl întrebase pe Moş dacă îi dă cadou, că el ştie o poezie, că se minunase de cadouri, că îl tot întreba dacă mai are, că el vrea multe.
Filmul era, într-adevăr, foarte reuşit, nu ratasem nimic! Ratasem doar live-ul, fusesem atât de concentrată pe ceea ce făceam încât am uitat să fiu atentă la ce se întâmpla în realitate, în momentul acela. Am fixat ochii pe ecranul mic al camerei şi am privit totul prin el, concentrată pe alte lucruri.
Acum regret. Am ratat un moment de satisfacţie pentru un filmuleţ pe care, peste 15-20 ani, poate nu îl voi mai avea. Şi dacă, să presupunem că îl voi avea, vizionarea lui, cel mai probabil, îmi va trezi amintiri despre butoane, settings, scenes, effects şi alte asemenea lucruri. Sau va servi ca instrument de ridiculizare a fiului adolescent în faţa prietenilor, şi, mai cu seamă, a iubitelor pe care le prezintă mamei, aşa cum făcea mama unui fost iubit de-al meu cu o casetă înregistrată în perioada în care vorbeam stâlcit. Aşa s-a ales şi cu prima, singura şi eterna poreclă pe care n-aş putea s-o reproduc nici măcar în scris. (Suntem un site respectabil, ce naiba!)
Să nu credeţi că sunt anti imortalizat momente importante din viaţa copilului, nu asta a fost ideea acestui text. E absolut minunat să te uiţi, din când în când, la filme sau fotografii cu copilul tău pe vremea când era nou-născut sau bebeluș. Ideea era că am de făcut un anunţ: CUMPĂR TREPIED! ROG SERIOZITATE!
