Sau cu ce fel de ochi te uiți la filme după ce devii mamă
Mor după filme. Aş sta cu ochii-n poveşti de amor, comedii si thrillere până adorm. Numai că după ce am devenit mamă, s-au schimbat lucrurile. Chiar şi aici.
Că maternitatea te face mai empatică e lucru dovedit ştiințific. Nu mi-aş fi imaginat, însă, că voi deveni isterică şi supra-sensibilă la orice.
Adio, filme de groază
Mmmmvai, cât îmi mai plăceau… Adrenalina pură, pielea de găină, cuibăritul în brațele celui iubit şi protector care era obligat să mă însoțească şi la baie pentru că mi-era frică să fac un pas prin casă în seara cu pricina… Era frumos, intens şi cumva romantic. Acum mi se face o frică soră cu panica. Văd un film cu spirite malefice? În cap îmi apare imaginea copilului adormit în camera lui şi mi se ridică părul pe tot corpul. Dacă există şi în realitate iar copilul e ridicat chiar în acel moment în aer, cu pat cu tot, de cine ştie ce fost proprietar al apartamentului care îşi revednică post-mortem casa?! Nu e amuzant deloc. E sinistru.
Comedii romantice. Şi pe urmă?
Se întâlnesc întâmplător. Ea se îmbracă exact cum mi-ar plăcea şi mie, îi stă părul cum îmi stă şi mie – în visele mele. Se iubesc, se despart dintr-o neînțelegere frustrantă, se împacă, se pupă, fac amor nebun. The end. Păi stai, că abia acum vine partea interesantă! Copii fac? Se mai iubesc ca nebunii după?! Îi mai stă ei părul aşa? El mai apucă să-i aducă găleți de trandafiri?! Iau bonă sau stă ea cu bebeluşul?! Ce gătesc şi, mai ales, când? Cum rezolvă cu varicela copilului sau în SUA nu fac copiii varicelă?
Iubiții mei secreți
Am câțiva. Jude Law, Dr. House, într-o vreme Vin Diesel (da, ştiu…). La care puteam visa cu ochii deschişi larg spre ecran sau şi cu ochii închişi, după. Acum să-l luăm, de exemplu, pe Hugh Laurie, adică pe dr. House. Şarmant cât cuprinde. Doctor genial. Dar hmmm… bun, ar şti ce să-i dea copilului dacă face roşu-n gât. Însă e cam sucit şi cam ciudat şi nu-l văd cu copilul la locul de joacă. Şi nici alergând după el când învață să se dea cu bicicleta pentru că deh, are probleme la picior. Dependența lui de calmante e sexy în serial şi îl umanizează. Numai că nu vrei să ai în casă un tată drogat pentru copilul tău. Şi uite aşa le găsesc hibe tuturor şi rămân cu buza umflată. Bag divorț virtual de iubiții imaginari şi mă-ntorc spăşită la soțul real, care ştie unde e sania copilului şi pe care mă pot bizui.
Filme porno
Nu c-aş fi o fană înrăită a genului, însă m-am surprins gândindu-mă, în timp ce priveam o scenă tipică: “Doamne, oare ce simt părinții lor când îi văd aşa?!” Şi tot elanul s-a dus pe apa sâmbetei.
Pa-pa, drame!
Dacă înainte de copil puteam trăi cu intensitate firească un film cu sad end, o dramă sau chiar un film rusesc, alb-negru şi apăsător ca o iarnă infinită, acum încep să plâng înainte să se fi produs drama în sine. Plâng pentru câinele al cărui stăpân moare, pentru copiii abandonați, pentru eroinele seduse şi abandonate, pentru trăirile interioare ale oricărui om chinuit… Şi nu plâng aşa, discret, cu un şervețel de hârtie în mână. Plâng până mi se întinde rimelul şi mi se înfundă nasul. Plâng şi a doua zi, dacă mi-amintesc. Şi mă tot gândesc că poate va trece şi copilul meu prin aşa ceva şi mă apucă o jale cumplită, soră cu nebunia – cum am pățit după “The Theory of Everything”.
Fără violență!
Nu mai suport să văd sânge, nu mai suport împuşcături, bătăi, omoruri şi nici urmăriri cu maşini. Vreau să se împace spărgătorii de bănci cu polițiştii, posibilii criminali să se ia pe seamă şi să se ducă la psihiatru să se vindece. Să nu mai văd adolescenți care fumează sau se droghează sau se fac criță şi pe urmă conduc bolizi. Să fie pace în lume şi miei pe pajişti şi iepuraşi şi oameni buni. Sau oameni răi care întâlnesc oameni buni şi se schimbă radical. În halul ăsta am ajuns…
La ce mă uit?
În principiu, merg OK filmele cu familii, despre familii, cu happy-end. Şi serialele despre familii, cu familii şi copii care au probleme dar se rezolvă toate în acelaşi episod, să nu stau pe ghimpi o săptămână întreagă până-mi vine sufletul la loc. Noroc că avem două televizoare în casă, altfel cred că bărbatul meu (real) m-ar încuraja să mă mut în sufrageria lui Jude Law.
