Dragi părinți, credeți că e suficient?

Vivi Gherghe
dragi-parinti-totul-despre-mame

Dragi părinţi, nu e suficient să nu repetăm greșelile părinților noștri!

Trăim în era parentingului, suntem pasionați de el și preocupați de binele psihic al copiilor și al adulților ce vor deveni. Ne pasionează tot, dragi părinţi! Nu mai e ca pe vremea părinților noștri, când principala preocupare era farfuria de pe masă, hainele, rechizitele, căldura din casă și ziua în care se băgau tacâmuri la alimentară.

Parentingul anilor ’80 și pisicile care mâncau banane

Eu am prins perioada de dinaintea căderii regimului comunist. Discuțiile din casă vizau, în principal, mâncarea, drămuirea banilor și cozile. Părinții mei și alți cunoscuți de-ai lor făceau prin rotație la coadă la butelii, la lapte, la carne, ca să nu mai vorbesc despre delicatesa supremă a comunismului: banana care zăcea verde pe șifonier așteptând să se coacă în căldura de la sobă.

De cele mai multe ori, la noi în casă o mânca pisica. Pisica noastră de pe vremea aceea, Mârtonică, nu ne mânca temele, cum făcea orice pisică normală, care trăia într-o casă în care existau școlari. În schimb, ne mânca bananele. Ni le mânca așa crude, verzi, când abia se desfăcea coaja de pe ele. Ziceai că desfaci coaja de pe un copac, așa se auzea și se simțea la mână, nu că desfaci o banană. În fine, ea le mânca (teoretic) așa, de i se făcea gura pungă, crănțăneau în dinți.

De fiecare dată după ce Mârtonică halea o banană, urma să primim (eu și fratele meu) o muștruluială zdravănă și o pedeapsă de la părinții noștri, cărora li se părea incredibil că o pisică, mai ales a noastră, mănâncă banane. Deși le spuneam că am văzut-o noi cu ochii noștri, niciodată nu eram crezuți.

Cultul bananei verzi în parentingul de azi

Cultul bananei în regimul comunist avea să mă marcheze multă vreme. Am trecut de 30 de ani, sunt mamă, nu-mi mai plac bananele, dar ceea ce se petrecea în casa copilăriei în jurul bananelor mi-a dat mult de gândit.

Am realizat abia acum că nici atunci nu mi-au plăcut bananele, mai ales cele crude. Nu știu dacă ați încercat vreodată o banană verde. E oribilă! Dar în banana aceea era esența relației părinte-copil. Era bunul suprem, nimic nu era mai bun decât banana. Nu știe nimeni, de fapt, cât de bună era, dar sacrificiul pe care îl făceau părinții noștri pentru ca banana aceea să ajungă pe șifonierul nostru, nu putea decât să ne facă să credem că asta înseamnă dragoste.

Nu ni se spunea niciodată că suntem iubiți. Părinților noștri nu li se părea important să vorbească despre sentimente, nu credeau că un copil ar avea nevoie de așa ceva. Să ne îmbrace și să ne pună pe masă tot ce e mai bun li se părea dovada supremă de iubire. Apoi, după ce ne aduceau banane,  venea interdicția: ”Nu aveți voie să mâncați pentru că sunt crude!” și urmau zilele de chin în care dădeam târcoale șifonierului până când ”venea pisica”.

Da, deci dragostea era crudă cu noi pe vremea aceea. Aveam dragoste, dar nu ne puteam atinge de ea. (Iar când ne ”atingeam”, eram nevoiți să mințim că pisica a făcut-o.)

Parentingul de azi și aroma bananelor coapte

Astăzi, lucrurile stau cu totul și cu totul diferit. Bananele coapte sunt pe toate drumurile, ba chiar sunt vândute la colț de stradă de către vânzători ambulanți. Noi, ca părinți, nu ne luptăm cu lipsurile cu care s-au luptat părinții noștri. În plus, noi, ca părinți, vrem să facem lucrurile diferit.

Noi nu suntem ca ai noștri, i-am depășit demult.

Numai că, în tot acest demers, începem să avem sentimentul absolutului: ni se pare că, fiind diferiți de părinții noștri, suntem absolut perfecți. Ei bine, nu! Nu e de ajuns să fim diferiți. Nu e de ajuns să nu repetăm greșelile părinților noștri! 

Să fii un părinte bun pentru copilul tău nu înseamnă să nu repeți greșelile părinților tăi, ci să nu faci altele.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa