S-a nimerit să fiu înconjurată, de mică, de mulți atei și de și mai mulți credincioși practicanți. Ironia sorții este că și unii și alții făceau parte din aceeași familie. Și să vezi distracție!
Când bunicul înjura cu năduf, neiertând nici sfinții, nici turla bisericii, bunica își făcea cruci peste cruci și murmura rugăciuni, de parcă ar fi putut să spele cu ele păcatele bunicului. Mătușile mele, adică fetele lor, erau ca bunica. Când mergeau la munca câmpului, cu furci și greble în spinare, spuneau rugăciuni jumătate din drum. Când ieșeau să măture curtea, tot stropind cu apă dintr-o ulcică să nu facă praf, ba cântau câte o priceasnă, ba murmurau Crezul.
Popa din sat, și cu Dumnezeu și cu băutura
Cei 2 frați ai lor, unchii mei, erau ca bunicul. Așa se face că vacanțele mele la bunici erau o combinație de ”Tatăl nostru” și ”Grijania și aprașteul lui de popă, că iar umblă de bolând (nebun) cu crucea după el!”. Popa din sat era, ce-i drept, un dubios. Toată săptămâna umbla beat prin sat, cu o cruce după el, și, cum te prindea, cum te punea să te închini și să pupi crucea.
Duminica, în schimb, la biserică, era alt om. Înalt și impunător, proaspăt ras, cu o privire pătrunzătoare și o voce puternică de ajungea până în podul bisericii unde ne adunam, noi, copiii, în timpul slujbei. Era suficient să spună o dată, tare, ”liniște acolo sus!” că înghețam cu toții și nici musca nu se mai auzea.
”Ce ți-a zis azi Cristosul la biserică?”
Dar adevărata distracție de duminică nu era în pod, unde ne dădeam coate până ne bușea râsul, și nici după slujbă, când ne alergam în jurul bisericii, ci acasă, la masa de prânz, unde se așezau laolaltă ateii și credincioasele. Bunicul dădea tonul, după ce o întreba pe bunica ce i-a zis azi ”Cristosul” la biserică. Băieții îi țineau isonul, fetele combăteau ba cu câte o cruce, ba cu o amenințare cu iadul ce-i așteaptă.
Nici unii, nici alții nu se lăsau mai prejos. Era un spectacol la care, deși taberele erau înverșunate, nu sărea nimeni calul și nu se lăsa cu supărare la final, ci cu râsete și voie bune. Asta pentru că bunicul își iubea femeia ca pe ochii din cap, iar copiii o respectau și știau când e cazul să se oprească. Deși combăteau de pe poziții total opuse, cumva știau să se oprească la timp și să transforme disputa în motiv de veselie.
Ziua în care se făcea pace
Și tot din dragoste pentru bunica, de Paști, bărbații familiei făceau pace cu ”Cristosul” de la biserică. În noaptea de Înviere, nu doar că stăteau la slujbă, dar înconjurau și biserica de trei ori, cu popa în frunte și tot satul după el. Dimineața, toată lumea se spăla într-un lighean cu apă în care erau un ou roșu și un bănuț, apoi luam de trei ori ”Paștile”- pâine cu vin, aduse de la biserică, spunând, de trei ori ”Cristos a înviat!”. Toată lumea se îmbrăca în haine noi și mergeam la biserică. Bunicul cu băieții și ginerii lui stăteau în partea din față a bisericii, aproape de altar, iar bunica, alături de fete și nurori, în spate, așa cum e regula nescrisă pe la sate.
După slujbă, toată lumea mergea acasă, iar masa festivă începea cu ciocnirea ouălor roșii. În ziua aceea, glumele de la masă erau altele. Bunica nu ar fi îngăduit altfel, bunicul nu ar fi îndrăznit. Nu în ziua de Paști și nici în cea de Crăciun.
Acum, când bunicii nu mai sunt de ani buni, am rămas cu amintirea meselor în familie de sărbători, cu lecția veseliei care nu trebuie să lipsească de la masă, cea a măsurii în tot și toate și, poate cel mai important, cu ideea că, din respect pentru cei ce cred altfel decât tine, uneori, tot ceea ce trebuie să faci, este să taci.
