Mereu sper ca, atunci când o să mă apuc de curăţenia de sărbători, o să-mi şi iasă ca la carte
În preajma sărbătorilor de iarnă mă apucă o mobilizare ieşită din comun în ceea ce priveşte igienizarea casei şi aranjarea lucrurilor din fiecare cameră. Curăţenia de sărbători e musai! Ţelul meu suprem este să avem, măcar la final de an, mai mult loc prin dulapuri, sertare, biblioteci, coşuri şi cutii, ca să nu facă Moş Crăciun cale întoarsă când vede haosul care e la noi. Partea proastă este că totul îmi ia mai mult timp decât preconizez, iar lucrurile la care vreau să renunţ nu ajung, întotdeauna, în sacoşele care o să iasă pe ușă la finalul procesului de sortare. Cel mai apăsător, însă, este amalgamul de sentimente şi de stări care mă cuprind pe parcursul întregii operaţiuni şi care mă cam copleşesc. Vă spun imediat şi care sunt acestea!
Nervi şi frustrare
Pentru că îmi dau seama că avem mai multe lucruri decât am avea în mod real nevoie. Mai multe rochii, fuste şi cizme, mai multe clame, bentiţe şi gentuţe, mai multe creioane, pixuri şi caiete. Ar mai fi şi mai multe cărţi, dar aici e discutabilă treaba, pentru că adevărul e că nu ai niciodată prea multe cărţi atunci când ai nişte copii cărora le place lectura. Doar că şi acestea pot fi mai atent cumpărate şi pot intra mai uşor într-un circuit de bibliotecă printre prietenii şi rudele noastre. Ce soluţie văd? Să nu mai cumpăr decât lucruri care ne trebuie, să le cer copiilor părerea întotdeauna când vreau să le iau ceva, nu doar pentru că mi se pare mie că le-ar plăcea obiectul cu pricina, şi să fiu mai atentă la nevoile lor concrete. Cred că aşa vom ieşi mai uşor şi mai neafectaţi din hora asta a consumului excesiv, care nu prea aduce el avantaje pe tavă nimănui.
Nostalgie şi emoţie
Deoarece găsim în colţuri neştiute ale casei obiecte care ne-au marcat la un anumit moment al vieţii şi la care ne e tare greu să renunţăm. Pantofiorul ca de păpuşă pe care l-a încălţat mijlocia la botez, globul cu „primul meu Crăciun” inscripţionat pe el, rochiţa pufoasă pe care a purtat-o cea mare la aniversarea surorii ei sau căciulă cu torsade colorate pe care a împletit-o bunica. Soluţia ar fi să păstrăm într-adevăr obictele care au valoare sentimentală, nu şi pe cele care ne aduc aminte de vacanţa de anul trecut de la mare sau de petrecerea verişoarei de la Piatra Neamţ, cum ar fi „sticlă asta goală de parfum cu fluturaş, care este şi tare drăguţă, mama, nu-i aşa?”
Ciudă şi neputinţă
Pentru că după ce am reuşit, totuşi, să fac o selecţie la sânge a hainelor, jucăriilor, cărţilor şi încălţămintei fetelor, de care chiar că nu mai are nimeni nevoie, apare vreuna dintre ele, ca din neant, îşi etalează o expresie contrariată pe chip şi da alarma printre celelalte cu un ton deloc mic: „veniiiiiiţi repedeeeeeee, mama ne aruncă lucrurileeeeee!” No, eu ce mai pot să fac acum?? Singura soluţie pe care aş putea să o pun în practică ar fi să le implic la trierea lucrurilor, deşi am mai încercat şi în anii trecuţi şi n-a ieşit prea bine acest plan. Dar de data aceasta o să le explic şi mai coerent decât până acum că obiectele sunt doar obiecte şi că nu e nevoie să ne ataşăm chiar atât de mult de ele. Iar dacă le voi spune că multe dintre acestea vor ajunge la alţi copii, am şi mai mari şanse de a le îndupleca!
Lacrimi, suspine şi iar lacrimi
Asta păţesc doar eu, pentru că soctocind prin întreaga casă îmi dau seama că fetele mele cresc şi cresc repede tare, timpul trece ca nebunul şi nu avem nicio putere să-l facem să meargă cu viteza întâi. Bocesc când văd că hainele le-au rămas mici, mai trag o tură de plâns când găsesc rătăcită printre cărţi vreo poză cu ele toate, murdare de îngheţată la gură şi râzând fericite, şi suspin din tot sufletul când le văd desenele pe foi, pe caiete şi chiar pe pereţi. Iar singura soluţie pe care o întrevăd în acest caz este să preţuiesc şi mai mult fiecare clipă petrecută alături de ele, să profit de orice portiţă de timp ca să fim împreună şi să las gândurile care fug către trecut şi viitor să nu-şi mai facă atâta de cap. Poate de Crăciunul asta chiar o să-mi iasă!
